După ce a negat timp de săptămâni că sectorul bancar spaniol avea nevoie de salvare, guvernul de la Madrid s-a hotărât să ceară ajutor de la UE. Şi pentru a-i convinge pe nemţi să fie de acord, a folosit un bluf abil. Descifrare.

Altă săptămână de infarct, în faţa zvonurilor persistente în privinţa unei iminente cereri către Bruxelles pentru o salvare a băncilor spaniole, informaţie dezminţită de guvern, în aşteptarea auditului cerut. Dar cu această ocazie, suspansul nu a fost însoţit de noi căderi pe bursă, ci de creşteri preventive de 8%, care ţineau cont în mod anticipat de soluţia pentru criza Bankia.

Aşa cum s-a şi întâmplat, când, în după-amiaza de sâmbătă [9 iunie], Luis De Guindos [ministrul Economiei] a anunţat că Eurogrupul accepta cererea spaniolă, înainte dezminţită, pentru salvarea bancară. Aşa că, ceea ce părea să anunţe acel calm pe burse nu era faptul că ne găseam pe marginea prăpastiei nici la capătul tunelului, ci chiar în mijlocul uraganului.

Într-adevăr, salvarea spaniolă se produce când traversăm inima furtunii dezlănţuite de criza euro, chiar înainte de a se atinge climaxul alegerilor în Grecia care ar putea semnifica dezintegrarea zonei euro. Şi această traversare a vârfului ciclonului s-a văzut şi în reacţiile lui Rajoy [premierul Spaniei], care la acest sfârşit de săptămână au suferit o eclipsă destul de relevantă, de parcă prin tăcerea sa iniţială ar vrea să transmită un mesaj ambivalent,: este o salvare (ceva negativ prin ea însăşi), pe care a trebuit să o cer pentru a mă dezice pe mine însumi, dar nu este o salvare (ci orice alt fel de eufemism), având în vedere că va salva Spania de un faliment sigur. Astfel că mutismul său voia să spună că, după ce a reuşit mult dorita salvare putem să fim mulţumiţi că a ieşit doar aşa, dat fiind că dacă nu o ceream putea fi mult mai rău.

Maniheism politic

Cum să evaluăm salvarea, lăsând la o parte tăcerile şi eufemismele? Războiul cultural impus de polarizarea noastră cere ca opinia progresistă să respingă salvarea în timp ce partea conservatoare o aplaudă. Dar rezistând tentaţiei de a cădea în asemenea maniheism, voi spune că această salvare mi se pare cu siguranţă pozitivă.

Nu numai că e un rău mai mic, pentru că orice altă alternativă ar fi mai rea, ci are şi câteva avantaje clare care permit să facă din nevoie o virtute. Primul este chiar caracterul său de salvare selectivă, destinată exclusiv recapitalizării a 30% din sistemul nostru financiar: fracţiunea sa coruptă, acumulată după cincinale de speculaţie financiară alimentată de reţelele clientelare ale tuturor partidelor.

Ei bine, acest cancer bancar va fi acum extirpat de chirurgul european, din moment ce noi singuri nu o putem face. Dar intervenţia chirurgicală va fi in situ, din moment ce nu există o metastază a sistemului financiar în rest, şi, în consecinţă, nu există nici o intervenţie a statului spaniol.

Şi cealaltă trăsătură pozitivă este că e vorba de o salvare blândă, pentru că se va face prin intermediul FROB (Fondo de reestructuración ordenada bancaria – Fondul de restructurare ordonată bancară, creat în 2009 pentru restructurarea sectorului bancar spaniol) în loc de Trezorerie, ceea ce înseamnă că nu implică o salvare adevărată, din moment ce nu impune în contrapartidă nicio condiţie sau exigenţă macroeconomică.

Un joc dublu

O formulă abilă destinată să evite vetoul german, dar care are mult dintr-un sofism financiar, având în vedere că până la urmă va servi pentru uşurarea discreditării datoriei noastre. Şi un asemenea şiretlic a fost posibil datorită ambiguităţii FROB: entitate amfibie care se evidenţiază ca instituţie publică pentru a-i mulţumi pe nemţi (care dădeau veto unei salvări directe a băncilor) şi contează ca parte privată pentru a cere credit de la Bruxelles (care astfel nu trebuie să salveze statul spaniol). Dar oricum s-ar privi lucrurile, asta implică o duplicitate de fariseu, un joc dublu care implică aşa-zisul risc moral. Totuşi acceptat de Merkel.

De aici aerul satisfăcut al arogantului Rajoy, care prin acest vicleşug pare să o fi înşelat pe colega sa riguroasă, îmblânzind  incoruptibila sa intransigenţă prusiană. Şi a făcut-o, în plus, mizând pe faptul că mărimea contează, că Spania e prea mare pentru a o lăsa să se scufunde: o lovitură de poker pe care Merkel nu a îndrăznit să o înfrunte.

Toate acestea par să demonstreze că Rajoy nu este Zapatero, cum ne-a făcut să credem până acum. Îndoielile lui şovăitoare, încercările improvizate, faptul că se dezicea pe sine neîncetat, lipsa sa de strategie şi de program, ne făceau să ne amintim şi de axioma lui Groucho: “Acestea sunt principiile mele, şi dacă nu le plac, am altele”. Şi acum, cu dilema hamletiană între a cere salvare sau a nu o face, Rajoy răspundea de asemenea cu celebrul său “depinde...”. Dar spre deosebire de Zapatero, care a ieşit ciufulit după ce a pierdut toate pariurile sale la pokerul cu euro, bunul Mariano a reuşit în sfârşit să câştige, furându-le portofelul nemţilor. Să fie oare doar noroc?