Economie Euro

Criza grecească: Europa este cel puţin tot atât de vinovată ca Atena

10 februarie 2012
La Stampa Torino

“Strângeți și mai mult!” (Desen apărut în Basler Zeitung, Basel)

“Strângeți și mai mult!” (Desen apărut în Basler Zeitung, Basel)

Reuniunea Eurogrupului nu a fost suficientă pentru a îndepărta spectrul falimentului grecesc. Dacă Atena este în mare parte responsabilă de criză, UE şi partenerii săi au şi ei o bună parte din vină. Mesajele lor confuze şi absenţa unor strategii au transformat o problemă care avea soluţii într-un haos exploziv.

Prin acordul politic de la Atena și reuniunea Eurogrupului, de ieri [9 feruarie] au făcut un pas înainte tratativele în jurul datoriei Greciei, dar soluția rămâne ca de obicei pe muchie de cuțit. Biciul scandenței de pe 15 februarie, după care, se spune, este inevitabilă intrarea în incapacitate de plată haotică și periculoasă pentru întreaga zonă euro, se apropie.

Nu va fi simplu să se consolideze la timp angajamentele guvernului în privința noilor măsuri de austeritate, procedura pentru furnizarea de ajutor european și restructurarea “voluntară” a datoriei publice. Sunt evidente responsabilitățile Greciei. Dar greșelile Uniunii în modul în care a gestionat criza sunt și ele grave.

Din 2009, li s-au cerut grecilor ajustări prea precipitate pentru a fi corecte și greu de digerat din punct de vedere politic și social. Ar fi fost utilă mai multă grijă în proiectarea reformelor structurale și plasarea lor pe o perioadă mai lungă și realistă, asigurând finanțarea necesară, inclusiv a proiectelor specifice orientate spre creștere, fără a permite ca dobânzile pentru noile emisiuni de titluri ale datoriei publice să ajungă la asemenea nivel.

S-a preferat justificarea unei anumite aroganțe a Europei prin faptul că grecii trișaseră în privința conturilor lor; s-a dat impresia că importanța Greciei pentru Uniunea Europeană ținea doar de riscul ca ea să contamineze finanțele țărilor “mai importante”. Europa ar fi trebuit să lupte mai mult – pe frontul comunicării și a imaginii de asemenea – pentru a valoriza potențialul Greciei și a-și ajuta populația să înțeleagă și să accepte reformele.

Nu a fost un joc de echipă

Autoritățile europene au lăsat printre altele să se creeze numeroase quiproquo-uri și confuzii în mai multe privințe. Mai întâi, ele nu au reușit să limiteze prea numeroșii interlocutori cu care grecii trebuie să negocieze. Comisia s-a transformat în notar; un ansamblu complex de ajutoare bilaterale a lăsat loc particularismului diverselor guverne naționale; șefii de guvern francez și german, mai ales, nu au făcut joc de echipă, alternând exigențe și amenințări, jonglând cu procedurile și scadențele.

Banca Centrală Europeană a fost solicitată pentru a juca un rol impropriu de înlocuitoare a guvernelor cu scopul de a asigura finanțările pe termen mediu și lung; FMI a fost de asemenea chemat în ajutor, ceea ce a declanșat numeroase controverse, făcând loc ideeii că fără Washington ne lipsesc banii și competențele pentru a gestiona problema grecească.

Ajutoarele oficiale au fost considerate credite privilegiate, ceea ce a avut ca efect creșterea riscurilor asumate de creditorii privați, dar am lăsat ca tratativele lobbyiștilor privați pentru restructurarea “voluntară” să se suprapună confuz rapoartelor între autoritățile grecești și cele ale UE.

O altă confuzie s-a instalat în privința falimentului Greciei. Mai întâi, am eludat-o complet, fără să ținem cont de faptul că piețele, cerând dobânzi ridicate, arătau că deja întrezăreau asta. Trebuia să se evite ca panica să nu contamineze datoria altor țări. Dar a exclude orice idee de faliment implică să dăm garanții de salvare pe care nimeni nu dorea să le dea, așa că nu s-a putut evita contaminarea.

Apoi, au fost favorizate negocierile cu creditorii privați în perspectiva unei declarații de intrare în incapacitate de plată parțială și voluntară asigurând, nu știm prea bine pe ce baze, că va fi o măsură absolut excepțională.

Între timp a existat o dezordine gravă în privința regulilor de contabilizare a datoriilor suverane în bilanțul băncilor: am trecut de la teste de stres foarte permisive, care considerau aproape toate titlurile de stat ca fiind solvabile, la obligația de a le evalua la prețurile sacrificate impuse de piață. După care nu se mai știe dacă adevărata problemă este cea a solvabilității guvernului grec sau cea a băncilor creditoare.

Confuzie între faliment și ieșirea din zona euro

Ideea de a accelera adoptarea unei proceduri valabile pentru toți cu scopul de a renegocia datoria publică atunci când ea devine nesustenabilă fără a mai aștepta – adică înainte de a se accelera cercul vicios între datorie și dobânzile pe care ea le generează – într-un mod ordonat și corect, cu scopul de a evita orice fel de panică și contagiune, nu a fost luată în considerare.

S-a spus că o procedură de acest gen ar crește riscurile de contagiune. Dar absența ei nu va evita ca, o dată rezolvat puzzle-ul grecesc, să apară un altul, de exemplu portughez.

La asta s-a adăugat, mai mult din vina a numeroși economiști decât a autorităților europene, confuzia între faliment și ieșirea din zona euro. În timp ce un faliment bine stăpânit reduce în mod real datoria unei țări, ieșirea din zona euro ar aduce devalorizări imense, imediat neutralizate de inflație și de marginalizarea acestei țări de piețele internaționale.

Când repetăm cu insistență că zona euro este prea eterogenă și că Grecia nu ar trebui să facă parte din ea, ar fi bine să ținem cont de modul în care s-ar fi petrecut lucrurile dacă Uniunea Europeană ar fi știut să evite atâta dezordine și confuzie.