Acum că Tratatul de la Lisabona intră în vigoare, UE va trebui să-şi asume responsabilitatea dacă vrea să joace un rol în lume. Dar semnalul transmis prin numirea noilor ei lideri nu merge în această direcţie, regretă politologul polonez Aleksander Smolar.

Herman Van Rompuy, preşedintele Europei, şi Lady Ashton, şeful diplomaţiei europene, au un lucru în comun: nici şeful guvernului belgian, nici comisarul pentru Comerţ nu erau deosebit de cunoscuţi până acum în Europa, sau în lume. Astfel, un cuplu de străini devine chipul Uniunii.

Pentru mulţi comentatori, o astfel de alegere este o dovadă că Uniunea nu doreşte să devină o putere mondială. Se pare că Europa, obosită de Istorie, nu visează decât să iasă din aceasta. Vrea să fie un continent prosper, stabil, democratic, dar întors spre sine-însuşi, puţin interesat şi puţin responsabil de restul lumii. Dar Europa îşi poate permite o astfel de atitudine ? Poate ea să renunţe la ambiţiile pe care i le impune istoria şi geografia ei? Îi este imposibil să-şi întoarcă spatele cerinţei de a influenţa în mod activ  lumea, şi, astfel, de a-şi asigura propria securitate.

Trebuie totuşi recunoscut că există de asemenea interpretări mai pozitive în ceea ce priveşte alegerea acestor persoane. Poate că, după cum Wolfgang Münchau a scris în Financial Times, UE, având în vedere situaţia ei actuală, trebuie să înceapă cu discuţii interne şi cu căutarea unui consens asupra unor aspecte-cheie. S-a dovedit întotdeauna incapabilă de a elabora o poziţie comună, de exemplu în atitudinea de adoptat faţă de Rusia, în aspectele legate de energie, şi chiar şi în relaţia ei cu Statele Unite, fără să mai vorbim de a se înţelege asupra unei politici faţă de China, sau de Orientul Mijlociu. Din acest punct de vedere, este mai înţelept să se aleagă mai degrabă persoane cu talent de mediator decât cu capacităţi de conducere. În aceeaşi logică, a opta pentru oameni care făuresc consensuri aduce mai mult decât a se  baza pe personalităţi puternice dar incapabile de a depăşi diferenţele între cele douăzeci şi şapte de ţări membre.

Nominaţii contradictorii cu spiritul tratatului de la Lisabona

Cronicarul din Financial Times a scris pe bună dreptate că, din fericire, nu mai suntem în faţa unui nou deceniu de certuri asupra organizării interne a Uniunii. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, UE poate şi trebuie să se ocupe de principalele probleme şi provocări care există în afara frontierelor sale: energie, relaţii internaţionale, problemele de mediu, progresul în lumea democratică.

Provocări foarte importante pentru UE există de asemenea la frontierele sale cu ţările care doresc o aderare rapidă : republicile balcanice din fosta Iugoslavie şi Turcia. Altă mare problemă este pusă de ţările situate între UE şi Rusia care fac parte din Parteneriatul estic instaurat la iniţiativa Poloniei şi Suediei. Ce trebuie făcut pentru a le apropia de UE, şi astfel a le influenţa orientarea lor internaţională şi organizarea lor internă ? Ţelurile sunt numeroase şi necesită energie şi bună voinţă din partea Europei. Se poate oare crea o astfel de voinţă fără lideri puternici, care ar întruchipa-o şi i-ar asigura buna utilizare ? Nu este exclus ca un astfel de scenariu să fie posibil pe termen lung, dar punerea lui în aplicare necesită mult optimism.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană ar trebui să devină mai eficientă. Ea are un lider desemnat, un altul şef al Afacerilor Externe şi de un corp diplomatic. În plus, domeniul de aplicare depinzând de vot cu majoritate calificată este considerabil extins prin limitarea dreptului de veto al statelor izolate sau al coaliţiilor minoritare.

Există deci o anumită contradicţie între posibilităţile formale create de Tratatul de la Lisabona şi selecţia persoanelor responsabile de conducerea Uniunii, contradicţie care deschide calea evoluţiei Uniunii spre una sau cealaltă din orientările menţionate mai sus.

Ce ar putea scoate Europa din această stare de declin a aspiraţiilor sale şi a o obliga să-şi pună întrebări asupra rolului său în lume ? Criza, în timpul căreia a luat măsuri, desigur insuficiente dar cel puţin comune, a fost un test. Este greu de crezut în mobilizarea Uniunii, fără un factor care să servească de motor extern,  care să o împingă spre o conştientizare a necesităţii de a acţiona.