Cultură & Idei Idei

Întrevedere: Lecţia Europei de Andrzej Stasiuk

26 decembrie 2011
Wprost Varşovia

De ce germanilor şi polonezilor le este greu să se înţeleagă? Cum poţi să recunoşti un polonez? Cum poate fi ajutată Germania să domine UE? Inclasabilul scriitor polonez ne dă câteva idei.

Tomasz Machała: În Polonia, cât cântăreşte cuvântul "Germania" în emoţii negative? Andrzej Stasiuk: Cântăreşte greu, începând cu etimologia cuvântului "german" [Niemiec, în poloneză], adică cineva mut [niemy], cu care nu poţi comunica din cauza limbii de neînţeles. Apoi, există o mulţime de proverbe, de exemplu: "Oricât de veche este lumea, un german nu va fi niciodată un frate pentru un polonez"; sau imaginea populară a diavolului deghizat în neamţ. Alte exemple ar putea fi adăugate. Se poate spune că mult timp acest cuvânt a fost foarte încărcat, şi este greu de uşurat după atâtea secole.

În ciuda Uniunii Europene, în ciuda subvenţiilor, în ciuda absenţei de frontiere?

Ei au încercat într-adevăr şi încă mai încearcă şi spun asta fără ironie şi cu respect. Această încărcătură este atât de mare încât copleşeşte o generaţie care, în mod normal, ar trebui să fie eliberată de trauma istorică. Fiica noastră, atunci când era în clasa a doua sau a treia, a recitat în faţa prietenului nostru german cuvintele cântecului patriotic polonez "Rota", cu fraza: "Neamţul nu o să ne scuipe-n faţă". Bine înţeles, ea nu a făcut-o cu rea-credinţă. Vroia doar să facă plăcere invitatului nostru citând singurul vers pe care îl cunoştea despre nemţi. Albrecht a rămas cu gura căscată, şi nu-i venea să creadă că se mai învăţa încă aşa ceva la şcoală. Ei bine, o facem.

În Germania, este la fel cu cuvântul "polonez"?

Nu ştiu. Dar chiar dacă este la fel, ei sunt prea bine crescuţi pentru a o arăta. Cu toate acestea, eu sincer cred că relaţia germanilor faţă de noi este la fel de complexă ca a noastră faţă de ei. Pur şi simplu, ea este ascunsă. Ne alungă un pic din conştiinţa lor.

Un polonez în Uniunea Europeană este un partener egal sau cineva considerat inferior?

Polonezul este din ce în ce mai greu de diferenţiat pe stradă pe baza ţinutei vestimentare sau a comportamentului. Există un mimetism trans-european. Dar pentru un ochi expert, trăsăturile antropologice rămân vizibile. Acest chip slav imposibil de şters. Înainte, când vorbea pe stradă, un polonez avea tendinţa să scadă vocea. Astăzi nu mai este cazul. Cel puţin la Berlin. Dar Berlinul nu este Germania, este Turnul Babel.

Cum stă treaba la Paris, Hamburg, Londra, sau Roma?

Acum câţiva ani, în Piaţa Sfântul Petru (San Pietro) din Roma, recunoşteam fără ezitare compatrioţii, în special cei de sex masculin (evident mai rigizi în termeni de imagine): un fel de pantaloni la jumătatea gambei, sandale, şosete; deasupra, o burtă respectabilă, o mustaţă şi, obligatoriu, o cameră video. Cred că împărţirea între vechea şi noua Uniune încă mai are multe zile în faţa ei.

Această veche Uniune are ceva de învăţat de la noi?

Nu noi i-am primit, ci ei sunt cei care ne-au incorporat. Contra costului de a deveni ca ei, sau cel puţin de a încerca. Nu există nicio reciprocitate. "Cum suntem noi" nu-i interesează, tot ce ei doresc este ca noi să nu-i deranjăm prea mult. Pe mine personal nu mă deranjează. Stând deoparte, avem mai multă libertate.

Nu vă temeţi de dominaţia germană? De o hegemonie a Berlinului?

Atunci când există un grup, trebuie să fie cineva care este dominant, asta este. Desigur, polonezii ar prefera să joace acest rol, dar situaţia fiind ceea ce este, va domina Germania. Au existat deja încercări de a o stăvili cu un anumit tratat de la Versailles, ştim unde a condus.

Dominaţia este neapărat rea şi periculoasă?

Totul constă în arta de a incita dominanţii să "domine bine". Mult timp, am reuşit destul de bine să o facem: cu mustrările lor de conştiinţă istoria şi vinovăţia lor, ei au căutat cu tot preţul să domine cu blândeţe. "Germanii răi" au devenit "buni", şi nu este nevoie de a căuta vreo ironie în ce am spus. Dar cum a face pentru a-i convinge să continue această " dominaţie bună"? Toată Europa ar trebui să se apuce de treabă. Ei au nevoie să fie cei mai buni peste tot, şi ce trebuie să facem este să-i direcţionăm spre calea de conducere cea bună. Cu alte cuvinte, ei au nevoie, cum să spun, de o anumită supraveghere.

Uniunea are pentru dumneavoastră o valoare mai mică sau mai mare decât statul-naţiune?

Uniunea este un sistem administrativ. Vedeţi, eu scriu cărţi, texte. Instrumentul meu este limba, şi prin această prismă  văd eu lumea. Uniunea nu este o realitate completă, nu există o "limbă a Uniunii". Acesta este un prim element. În al doilea rând, mă gândesc la istorie. Există desigur o istorie universală, sau o istorie a Europei. Dar arătaţi-mi pe cineva care se identifică cu istoria universală. Avem istorii diferite, care ne definesc în acelaşi fel ca şi limba. Toate poveştile "casei comune europene" sună desigur minunat de bine, dar sunt mai degrabă propagandă.

De unde vă vine admiraţia faţă de Germania?

Admiraţie... imediat cuvinte mari. Îmi place Germania prin contrast, este o lume opusă lumii noastre. M-am simţit bine acolo pentru a gândi istorie, civilizaţie, superiorităţi şi inferiorităţi. Germania a sublimat într-un mod destul de interesant esenţa mea poloneză ("Polonitudinea" mea), la care de obicei nu mă gândesc. Cu toate acestea, câteodată pe Unter der Linden, sau pe Potsdamer Platz, o percepeam acut. Nu admir Germania. Îmi place doar să merg acolo din când în când şi să văd cum se îmblânzeşte şi se ordonează materia.

Întreaga Europă ar trebui să fie mai mult ca Germania: rânduită, muncitoare, îngrijită, respectuoasă faţă de lege?

Şi cui ar servi drept exemplu atunci? Nu, nu putem să facem asta. Nu, Europa înseamnă diversitate. Este totuşi incredibil că pe această mică peninsulă, la extremitatea enormei Eurasii, au reuşit să răsară atâtea naţiuni, limbi, şi culturi. Priviţi, vă rog, pe o hartă acest mic lucru care este Europa. Şi mai departe? Următorul pas trebuie să fie Scandinavia cu idila ei socială? Nu. Europa ar trebui să semene mai mult cu Grecia. Prosperitatea şi liniştea o ucid.

Odinioară exista pentru că ştia să-şi asume riscuri, să plece pe mare pentru a face avere. Astăzi ea doar acumulează şi se teme de pierderi. Nu mă pricep deloc la State oricum. Pentru mine, limba este evident primordială. Polonia a supravieţuit împărţirilor şi ocupaţiilor prin limbă, prin cultură. Religia a fost de asemenea un element destul de important în afirmarea conştiinţei naţionale. Biserica Catolică a înlocuit bugetul, armata şi impozitele. Acum, ea încearcă oarecum să facă acelaşi lucru...

Dar ceea ce pare cel mai important este un sentiment de singularitate, de unicitate, pentru care merită să facem sacrificii. Altfel, de ce nu am deveni germani din comoditate, ruşi din fantezie, sau evrei pentru a-i contraria pe toţi? Această esenţă poloneză trebuie să fie cu siguranţă o formă de sentiment de superioritate. Nu credeţi? Da, un sentiment de superioritate. Desigur nu este justificat. Dar totuşi.

Nu vă temeţi că Germania va deveni un stat periculos?

Ba da, dar este bine, pentru că ţara mea există mai mult atunci când cineva o ameninţă. Fără pericol, fără griji, Polonia este mai puţin vie şi puţin mai inexistentă. Atunci când, în schimb, un naţionalism dă târcoale la uşa ei, ea se înviorează şi îşi recapătă vigoarea. Deci trăiască naţionalismul german. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să rămânem vigilenţi.