Din frică şi necunoaştere, politicul încearcă de la începutul crizei financiare să bată pieţele financiare cu propriile lor arme. Poate să pună la dispoziţie oricât de multe miliarde şi tot degeaba. Dacă nu se hotărăşte în privinţa regulilor jocului, va trebui să piardă confruntarea.

De când a început marea criză financiară cu falimentul relativ micii bănci Lehman Brothers, politicienilor le e frică. Frică de un duşman pe care nu-l cunosc şi cu ale cărui reguli de joc nu sunt familiarizaţi. În anii care au trecut de la începutul crizei, politicul încearcă să înţeleagă regulile după care joacă băncile, hedge fund-urile, bursa şi speculanţii. Şi nu doar atât. Politica încearcă de atunci să bată băncile, hedge fund-urile, bursa şi speculanţii cu armele proprii acestora. Aşa a început nenorocirea. Nu că nu ar mai fi existat ceva similar înainte. Criza lalelelor din secolul al 16-lea, atunci când speculaţiile cu bulbi de lalele au ruinat o întreagă naţiune. Evul Mediu a cunoscut falimente de stat. Case de domnitori s-au predat marilor bănci: finanţiştilor – Welser-ilor, Fuggern-ilor, Medici-lor. Marea criză din anii ’30 a descătuşat forţe distructive. Noi nu ştim unde ne va duce criza financiară din 2011. Ştim doar, nu, simţim, că politica este neajutorată. La fel de neajutorată ca şi noi înşine. Vedem politicieni, economişti şi pretinşi experţi care îşi exprimă convingeri şi dau răspunsuri, în timp ce neajutoarea stă scrisă pe faţa lor. Şi cu cât răspunsurile date sunt  mai simple, cu cât sunt exprimate mai puţine dubii în legătură cu corectitudinea unui drum sau al altuia, cu atât mai mincinos i se pare cuiva ce se propune acolo.

Politica este neajutorată, neputincioasă

Politica pare neputincioasă. Şi este. Este inaptă pentru că a jucat după regulile adversarului ei. Democraţia trăieşte din transparenţă, deschidere, din putere de convingere şi din înţelegerea electoratului faţă de ce fac reprezentanţii lui aleşi, chiar dacă votanţii nu sunt de acord cu acţiunile acestora. În prezent însă politica acţionează în afara democraţiei. Se poartă ca şi cum ar fi un jucător pe pieţele financiare internaţionale anarhice, care nu ascultă decât de logica sporirii câştigurilor.  S-a lăsat antrenată într-o confruntare pe care o va pierde. De ce devine planul de salvare al euro tot mai mare? Pentru că politicul crede că doar o umbrelă gigantică îi poate opri pe speculanţi să declare război monedelor şi statelor. De ce se întâlnesc şefii de stat ai Europei numai în vremuri în care bursele sunt închise? Pentru că se tem de pieţe şi de acţiuni. De ce Bundestag-ul german este aproape sistematic exclus de la deciziile legate de planul de salvare al euro? Pentru că politicienii de la vârf nu mai sunt nici măcar siguri că-i pot convinge pe parlamentari. La cetăţeni politicul nu se mai gândeşte.

Iar politicienii nu mai fac politică, ci speculă

Suntem martorii golirii de sens a politicii. Politicienii nu mai fac politică. Ce înseamnă să faci politică? În primul rând să elaborezi reguli, să faci legi şi să le aplici. Miza este să-i opreşti pe speculanţi să speculeze, nu să speculezi ca speculant de stat împotriva speculanţilor privaţi. Planul de salvare nu este însă altceva decât asta. Este un scut împotriva speculanţilor care trebuie să devină tot mai mare pe măsură ce creşte riscul de speculaţie estimat. Poate că două miliarde sunt prea puţin? Poate vorbim în patru săptămâni la un nou summit UE despre 4 miliarde? Poate se găseşte un drum pentru a mări aşa numita umbrelă. Această logică este absurdă. Observăm cum o încrengătură foarte labilă de legături financiare la nivel mondial ameninţă să se rupă. Şi cum Europa încearcă cu toate puterile să se imunizeze împotriva urmărilor. Europa?  Aş! Nu există nici măcar un consens cu Marea Britanie pentru introducerea unei taxe pe tranzacţiile financiare.  Nu există un consens în privinţa participării băncilor la criză. Nu există o conştiinţă a statelor  în legătură cu faptul că s-au aruncat singure în gura speculanţilor cu datoriile lor mari. Iar nouă nu ne este clar cum prin dorinţa noastră – ca banii să se înmulţească nu prin munca mâinilor noastre, ci oarecum de la sine – am contribuit la expunerea noastră prezentă. Cine riscă, trebuie să se confrunte cu consecinţele. Mulţi ar fi subliniat această propoziţie, dar nu politicul. Acesta acţionează în prezent după principiul: cine riscă trebuie protejat de riscuri. Statele sunt salvate, băncile sunt apărate şi odată cu ele şi cetăţenii pregătiţi de risc. Numai cine trăieşte fără aventuri financiar-politice, se alege cu toate consecinţele riscului. Şi cu asta să fim de acord?