Cazul Amanda Knox scoate la lumina zilei o parte din defectele multiple ale justiţiei italiene : cu aceasta, nimic nu este niciodată scris în piatră, afirmă scriitorul Tobias Jones, în The Guardian.

Amanda Knox şi Raffaele Sollecito, condamnaţi pentru uciderea lui Meredith Kercher în 2007, au câştigat în apel. Dar, dacă mulţi sunt cei care au contestat primul verdict, vor fi la fel de numeroşi cei care vor fi îndoielnici faţă de al doilea. Justiţia italiană are multe defecte. Şi mai ales nu ajunge niciodată la certitudini absolute. În general, este întotdeauna posibil de a face apel şi de a merge apoi în faţa curţii de casaţie. Cu alte cuvinte, în opinia publică, scorul este de unu la unu.

Şi întotdeauna a fost astfel aşa. Nici una dintre afacerile penale majore nu a dat ţării sentimentul că, în sfârşit, a fost făcută dreptate: asasinarea poetului şi regizorului Pier Paolo Pasolini (1975), accidentul de avion din Ustica (1980, 81 de morţi), atentatul din gara din Bologna (1980, 85 de morţi), atentatul din  Piazza Fontana (1969, 17 morţi), crimele comise de Monstrul din Florenţa (1968 – 1985, 16 morţi), asasinarea comisarului de poliţie Luigi Calabresi (1972), "Caso Cogne" (un copil de trei ani ucis în casa lui în 2002)... niciuna nu a fost rezolvată în mod convingător şi satisfăcător. În schimb, ţara pare a fi împărţită între innocentisti şi colpevolisti (partizani ai nevinovăţiei sau a vinovăţiei inculpatului) iar dezbaterile intense se desfăşoară pe perioade de ani de zile.

"Foxy Knoxy", la baza a unsprezece cărţi şi un film

Aspectul "Foxy Knoxy", adică faptul că Knox era atractivă şi că ar fi dus o viaţă libertină, nu este suficient pentru a explica interesul mass-media faţă de procesul său. Şi nici natura cosmopolită a crimei, faptul că victima era străină, ca şi presupusul ei asasin. Aspectul atractiv, dacă se poate utiliza un astfel de termen în acest caz, este faptul că atât argumentele acuzării cât şi cele ale apărării erau îndoielnice. Italia este împărţită în două. Cu alte cuvinte, cazul era ideal pentru circul mass-media, pentru dezbatere şi deconstrucţie. La ultima numărătoare, era la baza a unsprezece cărţi şi un film.

Dietrologia (literal, "studiul a ceea ce se ascunde în spate", teoria conspiraţiei) este o distracţie naţională, tocmai pentru că verdictele tribunalelor nu sunt convingătoare. Astfel, orice ziarist, orice judecător, orice stâlp de cârciumă se simte îndreptăţit să-şi aducă propria lui teorie. Rezultat: oricine are o imaginaţie cât de cât activă încearcă să explice adevărul din spatele misterului, adevăr care în cele din urmă, în mod inevitabil, se găseşte şi mai adânc îngropat sub mai multe straturi de explicaţii frenetice. Mass-media joacă un rol esenţial în alimentarea aceste frenezii : nicăieri altundeva "cronache nere" (faptele diverse sângeroase) nu ocupă atâta spaţiu cât în ştirile de seară. Există întotdeauna o afacere în curs.

Justiţia italiană are o problemă de meritocraţie

Între 2005 şi 2010, cele şapte canale naţionale de televiziune au difuzat, doar în jurnalele televizate de seară, 941 de reportaje despre uciderea lui Meredith Kercher în Perugia, 759 despre asasinatul lui Garlasco [2007], 538 asupra celui al micului Tommaso Onofri [2006] şi 508 despre cazul  Cogne. Nu este rar, după-amiaza, ca emisiunile de dezbateri să vorbească timp de ore şi ore în şir, în lung şi lat de aceste cazuri, alternând intervenţii de experţi şi reportaje scurte la faţa locului. Şi cum aceste cazuri merg adeseori din proces în proces, toate aceste poveşti fără sfârşit permit de-a pururea conjecturile şi continuarea spectacolului. Aşa cum a scris recent un ziarist în La Repubblica, aceste afaceri sunt atât de urmărite deoarece "sperie şi liniştesc în acelaşi timp. Trec pe lângă noi, dar lovesc pe alţii. E ca şi cum ne-am apropia de marginea unei prăpăstii, şi apoi ne-am da înapoi în ultimul moment. Este ameţitor. Ne strânge inima. Dar suntem de asemenea uşuraţi. Este o plăcere subtilă".

Dar şi motive mai pragmatice explică lipsa de eficienţă a justiţiei italiene. Printre care o problemă de meritocraţie: într-o ţară în care poziţiile sunt mai degrabă dictate de nepotism decât de competenţe, este probabil inevitabil ca orice anchetă să aibă lacune – lacune pe care orice avocat cât de cât competent le poate identifica. Procesele echitabile sunt adeseori imposibile deoarece nu există juriu (cel puţin nu în sensul care îl dăm acestui cuvânt), iar secretul instrucţiei este un concept ignorat: detaliile cele mai crocante sunt dezvăluite presei cu mult înainte de deschiderea procesului. Justiţia italiană, fără îndoială, are mare nevoie de a fi reformată. Problema este că omul care caută cu cea mai mare disperare să reformeze  sistemul judiciar este acelaşi care caută cel mai mult să scape de el.