Jurnalist, scriitor, blogger. A traversat mai multe etape, știind cum să rămână în pas cu timpul său. Și cu al nostru. Pierre Assouline a venit la Târgul de carte Gaudeamus, organizat la București, aflându-se pentru a doua oară în România. “Am mai fost o dată, acum 30 de ani, lucrurile s-au schimbat mult”, ne-a spus el, la Cafeneaua Literară à la française, organizată de Ambasada Franței.

Pentru Pierre Assouline cartea nu este un obiect pe cale de dispariție. “Asistăm la o bulversare a lumii cărților, așa că și critica este bulversată”, crede el. Pe blogul său, menținut de șapte ani, primește zilnic zeci de comentarii. Unele sunt pertinente, mai spune scriitorul francez, recent tradus și în limba română [Portretul, Editura Rao]. “Sunt oameni din toate colțurile lumii, specialiști în diverse domenii, de aceea dezbaterile pot fi interesante pe blog, sunt multe întrebări interesante, dar și răspunsuri. Sunt și multe prostii”, adaugă el zâmbind. Internetul este o poartă. “Aici cărțile se pot citi, dar și cumpăra, de aceea si critica s-a schimbat, a devenit interactivă. Expertiza intelectualilor s-a diminuat pentru că publicul face mai mult critica, ceea ce este o iluzie”, mai punctează el. Noile tehnologii au schimbat modul de gândire, spune Assouline, care crede că astfel accesul cititorilor se poate face direct, “fără filtre”.

Familiarizat cu scrierile lui Cioran, Eliade sau Ionesco, Assouline mărturisește însă că nu cunoaște scriitori români din generația cea nouă. Nu este foarte diferit de publicul românesc, în acest caz, mai crede scriitorul francez, pentru că, în opinia sa, românii preferă scriitorii străini. “Este greu să exporți o literatură și este greu, de altfel, să produci o literatură națională, pentru că România a avut mereu influențe străine”. Are și un sfat pentru români: “Rezistați americanizării societății, ca europeni. Insistați pe păstrarea diferențelor europene, cu tot ceea ce înseamnă asta, televiziune, muzică, hrană, literatură, mentalitate!” O lecție, deloc a teatrului absurd al lui Ionescu, ci una a realismului cotidian…

*În fotografie: Pierre Assouline,cunoscut scriitor, jurnalist și blogger francez ("La République des livres"), alături de Ambasadorul Franței la București, Henri Paul. 

Chişinău se pregăteşte, din nou, pentru a 5-a oară, dacă nu mă înşel (după câteva alegeri eşuate în Parlament şi un referendum nevalidat din lipsă de voci suficiente), să îşi aleagă preşedintele, în acest 18 noiembrie. Din nefericire, tot pe cale parlamentară, deci prin vot al deputaţilor care, ei, au rămas înlemniţi într-o aceeaşi ecuaţie rigidă: Alianţa pentru Integrare Europeană la putere nu reuşeşte nicicum să obţină cele 61 de voci necesare alegerii candidatului lor, din cele 101 de voci ale deputaţilor moldoveni. O adunare parlamentară care numără din păcate două voci comuniste "de trop", cum spun francezii. Poate doar cei trei fugari recenţi să schimbe ceva în ecuaţie, dar nu ştiu dacă în bine. să ne aducem aminte că Zinaida Greceanîi fusese candidata comuniştilor la postul de preşedinte al Republicii, şi ea este cea care a fost respinsă de fapt de două ori, în 2009, de către pro-europeni.

Deci, am putea să ne spunem, cu un dram de onestitate politică, şi foarte pe şleau, că nici acest vot nu va servi la nimic. Şi am fi astfel în în acord cu rezultatul votului publicat de cotidianul Jurnal de Chişinău: 57 % din moldoveni cred că preşedintele nu va fi ales nici de data aceasta. Votul de aur tot nu a fost găsit, AIE este mai dezbinată ca niciodată, campania electorală nu a fost strălucitoare iar pro-europenii şi comuniştii nu au fost capabili să găsească undeva un candidat neutru, un candidat apolitic, o femeie, de ce nu, în fine, o persoană capabilă de a scoate din impas această ţară.

În aceste condiţii, a spune, aşa cum o face George Damian într-un editorial publicat de Timpul, că "politicienii de la Chişinău nu mai vor aderarea la UE", nu mi se mai pare exagerat. De departe, situaţia moldovenească pare ruptă de restul actualităţii, de lume. Este ca şi cum acolo oamenii ar trăi într-un timp specific, mai lent, ca şi cum ar considera că au la dispoziţie tot timpul din lume pentru a-şi termina certurile mărunte de partid, pentru a termina o dată pentru totdeauna cu această perioadă de interim; iar acest timp ar fi, bineînţeles, diferit de al nostru, european, în care "time is money" iar secundele nu mai sunt suficiente.

Auzim din ce în ce mai des voci care cer o îngheţare a adeziunilor la UE, iar Hans-Gert Pöttering, fostele preşedinte german al Parlamentului European afirma chiar, cu înverşunare, în revista Paris-Berlin, "că nu putem totuşi să extindem UE până la moarte!". Din acest punct de vedere, o aderare a Moldovei se îndepărtează pe zi ce trece, iar Partenariatul Estic, el, începe să-şi arate adevărata faţă: nu, nu este nicidecum o anticameră a UE, nici măcar o garanţie, niciun paşaport, ci doar un cuvânt frumos.

Elev model al Partenaraiatului, elev splendid al reformelor europene implementate pe teren moldovean, Chişinău îşi vede visul estompându-se cu fiecare scandal în plus pe scena sa politică. Popor ferm şi încăpăţânat, solid în convingerile sale, moldovenii riscă să distrugă cu sârg şi frumuseţe ceea ce au crezut că au construit deja în timpul revoltei Twitter, în aprilie 2009. Vor fi trecut trei ani în curând, primăvara e aici, dar pentru moldoveni cireşii nu vor înflori. Nimic nou pe frontul de est...

"Nu mă pot împiedica să mă gândesc la un cocoon sau la o omidă care se descompune efectiv pentru a trece prin stadiul de supă originală şi a da naştere în final unui fluture...UE nu este pe cale oare să-şi înceapă metamorfoza?"

Comentariul misterios al unui cititor poate fi adeseori declanşatorul unor idei nebănuite. Recunosc faptul că relaţia omidă-supă-fluture a şocat aproape toţi colegii mei. Se înşela oare acest cititor atât de profund? Analizând şi recitind atât interviul făcut cu Jean Quatremer, autor al blogului Coulisses de Bruxelles, la Bruxelles, cât şi reacţia avută de Cristian Ghinea, directorul Centrului Român de Politici Europene, adăugând opiniile prompte ale colegilor de breaslă la posibilitatea unei implozii a UE, mă gândesc cu tristeţe că nimeni nu mai ştie cum şi ce se va alege de Europa noastră. O supă primordială?

Fără echivoc, Quatremer vorbea de un federalism născând al viitoarei Europe, trimitea la colţ tendinţa spre naţionalism a unelor state membre dar nu ezita să privească sceptic adeziunea Turciei la UE: o totală contradicţie, de acord, atât pe fond cât şi pe formă. Cristian Ghinea a răspuns, într-un articol apărut în Dilema Veche, via unei diatribe intitulate "Cum îmbină un federalist de stînga diversitatea cu tribalismul". Îl reproduc, fragmentat, în continuare.

Dl Quatremer este un federalist european de stânga, aşa se prezintă. Onestitatea asumării unor valori este de apreciat. Să vedem ce înseamnă această lentilă a sa de citire a realităţii. Dl Quatremer este convins că soluţia la problemele UE este mai mult federalism. Nu e o poziţie excentrică, multă lume spune acest lucru în aceste zile, iar argumentele sale sunt plauzibile până la un punct.

Pe de altă parte, jurnalistul francez pledează pasionat pentru ideea post-naţională. Şi spune aşa: „Ideea de naţionalitate se bazează pe ideea de excludere a celuilalt: străinul este cel care nu aparţine naţiunii, este Celălalt, diferitul care nu se bucură de toate drepturile. Naţiunea s-a definit mereu prin raport a ceea ce nu este, în loc să o facă în raport cu ceea ce este. Naţiunea este un concept exclusiv şi discriminant. Europa intenţionează să construiască cu totul altceva decît naţiunea. Nu ne definim în raport cu exteriorul, ne definim în raport cu ceea ce împărtăşim“. Quatremer susţine depăşirea graniţei stricte, tribală i-aş spune, definită de ideea naţională: noi vs ei, noi vs străini. Ce idee frumoasă! Ce idee generoasă!

Să vedem cum o aplică dl Quatremer în practică. Este întrebat dacă Turcia ar trebui să intre în UE. Tonul se schimbă brusc: „Cred că este urgent să oprim extinderile, dată fiind criza pe care o traversează Uniunea. Politica extinderii nu a fost deloc un succes, contrar celor afirmate la Bruxelles, şi în nici un caz pentru toată lumea. Astfel, Grecia nu ar fi trebuit să adere niciodată la UE şi chiar mai puţin la euro, fără a fi efectuat în prealabil profunde reforme structurale. Grecia este o ţară ortodoxă, unde separaţia sferei publice de cea privată nu a fost încă efectuată şi unde ocolirea adevărului face parte din modul normal de funcţionare a statului. Este adevărat şi pentru România şi Bulgaria, unde problemele sunt absolut identice. Există o linie de ruptură în Europa, cu lumea ortodoxă, pe care o putem trece, dar în timp. Imaginaţi-vă atunci fractura care ar exista cu o ţară musulmană“. 

Ups! Ce s-a întâmplat cu depăşirea barierelor „noi“ vs „ei“? Brusc apare nu o barieră, ci o prăpastie pe graniţa de vest a României sau între insulele greceşti şi cele italiene din Mediterana. Ce s-a întîmplat cu generozitatea de mai sus? Înţelegem de aici că dl Quatremer este pentru depăşirea excluziunilor – dar nu pentru greci, români, bulgari şi cu atît mai puţin pentru turci. Ăştia sînt altfel, sunt ortodocşi şi musulmani, nu sînt pregătiţi pentru frumosul club european, trebuie să-i ţinem afară măcar pînă se spală de praful ortodox şi islamic. Ce frumos exemplu de ipocrizie stângist-tribală: proclamăm principii frumoase, apoi le facem praf la o primă întâlnire cu clişeele etniciste pe care le digerăm sub aparenţa de europenitate non-exclusivistă. Şi cât de cuprinzător este bigotismul dlui Quatremer! De obicei, europenii occidentali strâmbă din nas când vine vorba despre extinderea din 2004, către Europa de Est. Dl Quatremer reuşeşte să se întoarcă în timp până la Grecia, care a intrat în UE în 1981. De ce Grecia, şi nu Spania, care a intrat ulterior? Pentru că grecii sunt ortodocşi, nu au despărţit sfera publică şi privată. Sunt sigur că acesta nu este un clişeu retoric ieftin de cafenea şi dl Quatremer are studii comparative serioase care arată că ortodocşii sunt mai primitivi şi mai incapabili de europenizare decît, de pildă, catolicii din Italia, Polonia sau Malta. Domnia sa doreşte să facă o Europă federală, asta e clar. Însă cu cine? Ortodocşii pe afară. Înţeleg că ar fi un club al virtuoşilor protestanţi şi catolici. Sau nici catolicii nu se califică?

În plus, înţelegem că extinderile au împiedicat federalizarea, au fost o idee proastă, de asta are UE probleme, pentru că s-a extins. Înainte de 2004 se vorbea despre faptul că procesul decizional în UE se va bloca după primirea atâtor ţări. Este fals. Dimpotrivă, merge chiar mai bine, alianţele la vot sunt mai mobile, Europa nu mai este mereu captiva binomului Franţa – Germania. Criza datoriilor nu a plecat din est, ci din sud (apropo, Italia se califică? Ştiţi, ţara aceea catolică care înconjoară Vaticanul şi care este membră fondatoare a Comunităţilor Europene!). Estul Europei are în medie deficite bugetare mai mici, datorii mai puţine şi ajustarea a fost mai uşoară decât în „vechea Europă“. Bulgaria şi Estonia erau campioane la macrostabilitate anul trecut. Estonienii au dat un semnal de încredere monedei euro făcând sacrificii să o adopte la începutul acestui an, cînd lumea se îndoieşte de această monedă, ar merita să primească o medalie de la federaliştii europeni. Polonia e o oază de creştere economică într-o Europă în cădere. România a luat la începutul crizei un împrumut de la FMI şi Comisia Europeană şi pare că a depăşit hopul, ceea ce nu e clar pentru ţări din celălalt capăt al UE. Acestea sunt realităţi măsurabile. Habar nu am la ce se referă dl Quatremer când vorbeşte despre separaţia spaţiului public de cel privat în ţările ortodoxe şi cu atât mai mult nu ştiu la ce se referă când leagă asta de extinderea UE.

Nu vreau să fiu greşit înţeles. Acest articol nu este un strigăt de enervare naţionalistă pentru că un francez a spus ceva urât despre români. Conduc un Centru de Politici Europene care e critic faţă de autorităţile române în ce priveşte corupţia, milităm la nivelul UE pentru politici comune împotriva corupţiei. Am scris în presa română critic faţă de autismul social al Bisericii Ortodoxe Române. Ce critic eu aici este poziţia schizoidă a stângii europene, perfect ilustrată de Quatremer: pe de o parte, libertate civic-europeană, egalitate post-naţională şi fraternitate federală, pe de altă parte, clişee facile legate de ortodocşi şi de estici, în general. De altfel, nu e prima dată cînd am senzaţia că est-europenii sînt ultimele grupuri pe care discursul public occidental le poate abuza public fără nici o jenă.

Corectitudinea politică nu ni se aplică şi nouă. Noi nu am fost colonii, pentru noi occidentalii nu simt vreo vinovăţie istorică. Dacă ar vehicula clişee de acest gen faţă de africani, dl Quatremer ar simţi oarecare frisoane, genul de întrerupător automat bine şi frumos educat în Occident care spune că nu e frumos să generalizezi brutal faţă de categorii de oameni. Ei bine, faţă de ortodocşi şi faţă de est-europeni pare OK să arunci cu clişee, să trasezi hărţi cu „ăştia buni“/„ăştia pe afară“. Şi asta imediat după ce ai vorbit despre logica defectă a naţionalismului care se defineşte prin excluderea altora. Dl Quatremer spune că „naţiunea este un concept exclusiv şi discriminant“ şi apoi ne exclude din Europa sa federală şi fericită, făcând-o exclusivă şi discriminantă.

* "Centrul Român pentru Politici Europene"  

Dar poate fi un subiect extrem de interesant. Am avut nevoie de o conferinţă de presă a Biroului Comisiei Europene de la Paris, în 12 octombrie, pentru a descoperi un subiect pasionant, o sală plină până la refuz, jurnalişti colerici care acuză de minciună emisarii de la Bruxelles etc. etc. Ca să fie în ton cu moda ecologistă, noblesse oblige, la o astfel de conferinţă de presă cu titlu PAC, ne-am trezit cu toţii, jurnaliştii invitaţi, urcând cele două etaje pe scări, nimeni neluând liftul. Ajunşi la etaj, ne-a pufnit râsul. Ne apucase pe toţi grija de ecologie?

Sala, plină, jurnalişti stând je pos, twitând în nebunie cam tot ceea ce spunea Yves Madre, membru al cabinetului comisarului român pentru Agricultură, Dacian Cioloş. Pe scurt, în 12 aprilie comisarul Cioloş a lansat o imensă dezbatere comunitară asupra Politicii Agricole Comune (care, nu în trecere, va sărbători în 2012 exact 50 de ani de existenţă). Cu un motto demn de interes: "Politica agricolă euroepană nu este o afacere a unor specialişti, este problema tuturor" (parafrază a celebrului citat din Albert Camus, "problema aceasta ne priveşte pe toţi"). 

Ţinându-se strict de calendarul prevăzut în primăvară, Comisia Europeană a prezentat de fapt proiectul de reformă a PAC pentru perioada care va debuta după 2013. Nici mai mult nici mai puţin decât un partenariat între Europa şi agricultorii săi. Novice fiind în materie de agricultură, deocamdată, am reţinut esenţialul: mai puţine constrângeri pentru agricultori, ajutoare şi subvenţii pentru tinerii agricultori, dublarea fondurilor alocate cercetării în acest domeniu, câteva măsuri simple de rentabilizare a felului de a exploata terenurile. Dincolo de imensitatea muncii realizate – 500 de pagini pentru a explica faptul că cu aceeaşi sumă avută până în 2013, 435.5 miliarde de euro în perioada 2014-2020,  se pot face cu mult mai multe lucruri – pactul propune răspunsuri la trei provocări: 1. Securitatea alimentară – trebuie să producem mai mult decât în trecut; 2. Resursele naturale – Europa trebuie să atace viitorul cu o agricultură competitivă în faţa puterilor emergente; 3. Zonele rurale europeene trebuie să renască, fără ele "UE este o casă fără fundaţii".

Nimic tragic, doar o redistribuire, cred eu, cu mult mai judicioasă a resurselor aflate, o punere "a degetului pe rană", cum ar zice românul, şi care dovedeşte minuţiozitatea de care cabinetul Cioloş a dat dovadă pentru a-şi face temele. Buba s-a spart în momentul în care Yves Madre a vorbit despre subvenţiile care vor fi alocate de acum încolo în funcţie de terenul efectiv exploatat, nu de cel deţinut (şi atât de des rămas la stadiu de teren de golf). Marii proprietari de teren nu sunt fericiţi de noile măsuri, iar vocile lor s-au auzit imediat prin protestele apărute în tabloidele anglo-saxone.

În fine, reformele venite de la Bruxelles nu vor mulţumi niciodată pe toată lumea, este un lucru bine ştiut, interesant ar fi fost de ştiut ce cred efectiv despre aceste măsuri agricultorii. Vocile lor nu le-am văzut nicăieri, presa a fost într-devăr şi ca de obicei, mult mai interesată să caute sămânţa de scandal a noilor propuneri. Agricultura nu este un subiect sexy, o ştiu, o ştiţi, se ştie, dar e păcat că atunci când, prin pânza deasă şi atât de opacă a crizelor economice, financiare, politice, etc etc. care tot "zguduie" Europa de atâta timp, nimeni nu ştie să îşi facă timp pentru a vedea şi realiza câteva adevăruri simple: UE are o populaţie care îmbătrâneşte şi schimbul generaţional nu este nici valorizat, nici încurajat, politica agricolă comună şi întoarcerea la o agricultură ecologică reprezintă adevăratul scop al anilor care vor veni, citadinii preferă toţi, la pensie, să se întoarcă spre cultivarea micilor terenuri...România este ţara care numără cel mai mare număr de exploatări agricole din UE (32 % din totalul UE). Nu s-a aprins niciun bec?

* Imagine din culoarul Rucăr-Bran, zonă din România unde se practică intens turismul agro-rural

Originile şefului opoziţiei turce, Kemal Kiliçdaroğlu, aduc în prim-planul politic o identitate turcă acceptată de Occident, dar având încă probleme de recunoaştere acasă. Nu toţi turcii sunt mulţumiţi de rezultatul alegerilor legislative din acest an. Nici de nenumăratele arestări de ofiţeri, demisiile de generali...După recentele alegeri din Turcia îl întrebam pe un confrate ce mai face. "Ce să fac, rău : nu a câştigat Kiliçdaroğlu!"(La alegerile din 12 iunie, AKP, partidul premierului Tayyp Recep Erdogan, a obţinut 46 %, CHP, 26%). Confratele, ca şi acest supranumit "Gandhi turc", Kemal Kiliçdaroğlu, lider al al opoziţiei reprezentate de Partidul Republican al Poporului (Cumhuriyet Halk Partisi – CHP), sunt aleviţi, a doua importantă formaţie religioasă a ţării, după suniţi. E vorba de 15 milioane de turci, aproximativ 20% din totalul populaţiei, dar o forţă electorală, culturală, societală şi chiar europenista de ne-neglijat. In capitalele europene, dacă viitorul Turciei ar putea fi reprezentat în culori, atunci el ar fi cu siguranţă albastru, culoare preferată a acestei ramuri liberale şi deschise a Islamului.

Dar cine sunt de fapt cei pe care toate partidele politice îi curtează, inclusiv AKP, si pe al căror sprijin se baza de fapt Kiliçdaroğlu? Sunt "naţionalişti kurzi", "terorişti mistici", "cel mai bine păstrat secret al Turciei". Numeroşi în timpul Imperiului Otoman, au fost persecutaţi începând cu domnia lui Suleiman Magnificul. Venerându-l pe Ali, ginerele lui Mahomed, discreţi, cultivând o tradiţie a secretului, locuind în zonele rurale din centrul Turciei (în jurul capitalei Ankara), aleviţii au devenit foarte cunoscuţi în lume mai ales gratie sufismului, a muzicii interpretate la saz. Nu-şi recunosc deschis originile, însă sunt în mare majoritate kurzi.

Acceptaţi. Alevismul se manifestă astfel religios (monogami, acordă femeii un loc egal cu cel al bărbatului, nu respectă Ramadanul, nici tradiţia portului de voal sau a abstinenţei la alcool, nu se roagă în moschei ci în locuri de cult numite cemevleri, semănând cu ceea ce este religia protestantă faţă de catolici), politic(tradiţie a democraţiei, filosofie a rezistenţei, un respect al secularismului şi conceptelor lui Atatürk), cultural (un stil de viaţă caracterizat prin toleranţă şi deschidere). Pe scurt, rezumând tezele cercetătoarei Isabelle Rigoni ("Les Turcs d'Europe : bilan d'une migration") alevismul este perceput ca fiind în relaţie cu conceptul de republică iar ceea ce numim renaşterea aleviţiilor (fenomen înregistrat din anii 90) este perceput în Turcia ca o renaştere reală al adevăratului spirit turc: democraţie, drepturi pentru minorităţi, deschidere spre Uniunea Europeană. Tot atâtea caracteristici care fac din noua elită urbană alevită un pion important pe scena electorală. Dacă amintim şi asociaţiile, chiar federaţiile de aleviţi din ţările occidentale (Suedia, Germania, Franţa), apărute din anii 60, înţelegem de ce sunt atât de curtaţi. Sunt o faţă a Turciei pe care Occidentul ar fi mai dispus să o accepte – în caz de aderare la UE).

Dar eforturile lor de secularizare "weberiană" (o predominanţă în discurs şi în practică a logicii sociale, nu a activităţilor religioase), sau strategia celor care se întorc din Occident nu numai cu importante resurse financiare ci şi "aplicând cele învăţate ca o bază sănătoasă pentru o nouă conducere ideologică" (potrivit profesorului universitar Helga Rittersberger-Tilic, "The Alevites and Politics in Turkey" )  nu sunt suficiente pentru a se face acceptaţi în ţară.

Manifeşti. Anii 1990 au adus ascensiunesa aleviţilor, ca o  mişcare socială favorizată de efectul combinat al aspectelor pozitive ale migraţiei, cu accesul la educaţie şi  o liberalizare graduală a presei: o nouă formă de alevism, urban tehnologic, vizibil în plan politic prin faimosul Manifest Alevi, publicat în "Cumhuriyet", în 15 mai 1990. Nu întâmplător într-un ziar de stânga, căci aleviţii sunt apropiaţi valorilor socialismului. Apariţia islamului politic sunit a determinat aleviţii şi suniţii kemalisti să se organizeze ca o contraforţă care apără principiile kemalismului şi mai ales secularismul. Mulţi văd alevismul deci ca pe, "dacă nu ca o doctrină universală a modernismului secular în emfază cu drepturile omului, cu oportunităţi egale pentru femei şi libertate religioasă, cel puţin ca pe o formă a Islamului care îmbrăţişează idealurile seculare ale unei Turcii republicane" (Isabelle Rigoni). Suficiente motive deci pentru a-şi atrage resentimentul suniţilor. Istoria modernă a înregistrat câteva episoade de violenţă: în 1993, masacrul de la Sivas (37 de intelectuali alevi mor arşi într-un hotel incendiat, sub privirile impasibile ale forţelor de ordine; în 1994, armata poartă o campanie de distrugere a recoltelor şi proprietăţilor alevi în zona Dersim; la Istanbul, revolte înăbuşite în 1995.

La alegerile din 12 iunie 2011, Kiliçdaroğlu şi CHP au pierdut, dar cele 26 de procente din sufragii, le-au oferit 135 de  locuri în parlament, a doua forţă politică a Turciei, cea cu care Erdogan va trebui să negocieze dacă vrea să schimbe Constituţia, dacă vrea să reformeze ţara. Suficient? Problema vine dintr-o neînţelegere a scopului, după cum afirma în ajunul alegerilor, pentru BBC, Aykan Erdemir, expert în alevism: aleviţii nu vor mai multă toleranţă, ci recunoaştere. Un vechi proverb alevi spune că "nu religia este cea mai importantă, ci a fi om" : Önemli olan din değil, önemli olan insan olmak. Povestea de succes a renaşterii alevite şi a omului Kiliçdaroğlu, francofonul perfecţionat în finanţe publice la Paris, de abia a început.

Articol publicat în Foreign Policy România, partener al Presseurop

Dacă vreţi să ştiţi ce se mai pregăteşte prin bucătăria UE, trebuie să treceţi prin blogul jurnalistului Jean Quatremer, Coulisses de Bruxelles. Preşedinte al Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, filiala franceză, jurnalist la Libération, Jean este deţinătorul celui mai citit blog de jurnalist din spaţiul francofon, apărător înverşunat al limbii franceze şi un bau-bau pentru mulţi eurodeputaţi. L-am întâlnit în "stomacul" Parlamentului European, "cofetăria de la etajul 3".

Presseurop – În timpul unei conferinţe de presă la Bruxelles, în ce limbă te exprimi? Jean Quatremer – În franceză, bineînţeles.

De ce? Acolo engleza domină. Franceza face parte din limbile oficiale ale Uniunii Europene, este chiar una din cele trei limbi de lucru ale instituţiilor, alături de germană şi de engleză şi, în sfârşit, este una dintre cele două limbi ale sălii de presă, cu engleza. Engleza, limbă unică a UE, este o fantasmă care poate deveni reală dacă toată lumea abdică de la limba sa naţională. De aceea îmi pun întotdeauna întrebările în franceză iar atunci când mă adresez unui comisar european care nu vorbeşte franceza, solicit un interpret. UE se bazează pe multilingvism şi pe respectul limbilor tuturor cetăţenilor. În schimb, ca în intern, Comisia, Parlamentul sau Consiliul, să aleagă să utilizeze sârbo-croata sau engleza ca limbă de lucru, este problema lor. Dar atunci când te adresezi cetăţenilor trebuie să o faci în limba lor şi, când nu se poate, să utilizei interpreţi. Este un lucru pe care ar trebui să-l facă fiecare jurnalist francez de la Bruxelles... Îţi reamintesc de altfel că înainte de 1995 regimul a fost monolingv francez. Un timp care astăzi pare foarte îndepărtat.

Nu te-ai gândit niciodată să devii eurodeputat, pentru a-ţi apăra mai bine convingerile? Traversarea oglinzii este o tentaţie permanentă pentru jurnalişti. În Statele Unite, în Marea Britanie sau în Germania, vedem mulţi jurnalişti devenind politicieni şi politicieni devenind jurnalişti. Doar că în Franţa este un drum fără întoarcere. Odată ce ai devenit politician abandonezi definitiv jurnalismul în numele independenţei presei. Este un non-sens, căci jurnaliştii nu sunt eunuci politici: au angajamente, convingeri, scriu "dinspre ceva", au un punct de vedre. De exemplu, eu nu ascund faptul că sunt un federalist european de stânga: lectura pe care o aplic actualităţii se face prin această grilă. Neutralitatea jurnalistului nu există. El are o datorie de onestitate, adică de a nu disimula fapte. A deveni deputat european, este un aspect care mi-a trecut, doar mi-a trecut prin cap. Problema este că nu mă regăsesc în niciunul din partidele politice franceze, că sunt alergic la disciplina de partid şi că nu am cultul şefului. După ce am gustat din independenţa jurnalistică, este destul de greu să mai renunţi.

Eşti federalist: adică tu crezi personal în Statele Unite ale Europei? Absolut. Federalismul nu înseamnă un stat centralizat, un "superstat" aşa cum îl numesc englezii care încearcă să înece ideea. Federalismul este un fel de a funcţione pe cât de eficace posibil în domeniile în care împărtăşim suveranităţile. Există deja federalism în Uniune, de exemplu în materie monetară. Banca Centrală Europeană este un exemplu reuşit de federalism. Sau, alt exemplu, Comisia în politica concurenţei. Remarcăm faptul că tot ceea ce nu funcţionează cum trebuie în Europa este interguvernamental. De exemplu, guvernanţa economică a zonei euro este un eşec minunant şi falimentul său este de fapt de vină pentru criza actuală. Dacă această guvernanţă ar fi fost federală, dacă am fi avut un minister federal de Finanţe, un buget federal, constrângeri federale, nu ne-am afla unde suntem acum. N-am fi acceptat, de exemplu, Grecia în zona euro aşa cum am făcut-o în urmaunor negocieri diplomatice sau n-am mai fi închis ochii asupra minciunilor guvernului grec. Sau, Franţa şi Germania nu ar fi putut încălca Pactul de Stabilitate aşa cum au făcut-o în 2003-2004. Toată lumea ar fi fost pusă la colţ de instituţiile independente. Acesta este federalismul. Se spune că federalismul este dispariţia popoarelor şi a naţiunilor, dar este fals. Federalismul este doar exersarea în comun a anumitor competenţe în cea mai eficare manieră posibilă pentru a cântări mai greu pe piaţa lumii. Poate că din aceste instituţii federale se va naşte într-o zi o naţiune europeană, nu este imposibil, dar acest lucru nu se va întâmpla înainte de multe secole.

Deci visezi la o cetăţenie europeană? Cetăţenia nu este naţionalitatea: este capacitatea de a exersa anumite drepturi politice. Este clar că cele două noţiuni sunt legate, căci cetăţenia este rezervată naţiunilor din ţările noastre. Dar cetăţenia europeană se suprapune naţionalităţilor din cele 27 de state membre şi capătă astfel o anumită autonomie. Dar încă o dată, cred că Europa nu doreşte construirea unui stat-naţiune imens, a unei "naţionalităţi europene". Pur şi simplu pentru că ideea de naţionalitate se bazează pe ideea de excludere a celuilalt: străinul este cel care nu aparţine naţiunii, este Celălalt, diferitul care nu se bucură de toate drepturile. Naţiunea s-a definit mereu prin raport a ceea ce nu este, în loc să o facă în raport cu ceea ce este. Naţiunea este un concept exclusiv şi discriminant. Europa intenţionează să construiască cu totul altceva decât naţiunea. Nu ne definim în raport cu exteriorul, ne definim în raport cu ceea ce împărtăşim. Este de altfel extrem de amuzant să vezi cum Europa se defineşte în tratate ca un ansamblu de valori comune. Un individ naţional este acela căruia statul îi conferă naţionalitatea sa. Dreptul prinţului, într-un fel.

UE cu sau fără Turcia? Cred că este urgent să oprim extinderile dată fiind criza pe care o traverseazăUniunea. Politica extinderii nu a fost deloc un succes, contrar celor afirmate la Bruxelles, şi în niciun caz pentru toată lumea. Astfel, Grecia nu ar fi trebuit să adere niciodată la UE şi chiar mai puţin la euro, fără a fi efectuat în prealabil profunde reforme structurale. Grecia este o ţară ortodoxă unde separaţia sferei publice de cea privată nu a fost încă efectuată şi unde ocolirea adevărului face parte din modul normal de funcţionare al statului. Este adevărat şi pentru România şi Bulgaria, unde problemele sunt absolut identice. Există o linie de ruptură în Europa, cu lumea ortodoxă, pe care o putem trece, dar în timp. Imaginaţi-vă atunci fractura care ar exista cu o ţară musulmană. A nega acest fapt culturel şi politic înseamnă a se expune la noi şi grave deziluzii. Trebuie mai întâi ca o ţară ca Turcia să se modernizeze şi să adopte standardele noastre de viaţă, şi abia atunci vom discuta. În vechile ţări, extinderea nu a fost deloc înţeleasă şi nici acceptat:. Nu-urile la referendumurile asupra tratatului constituţional, din 2005, sunt iniţial Nu-uri extinderii. Ceea ce au uitat ideologii extinderii cu orice preţ este că biletul de intrare are un preţ din ce în ce mai ridicat nu doar pentru cei care intră ci şi pentru cei care sunt deja înăuntru. Pentru Comisie, a adera la UE a secolului 21 este ca şi cum ai adera la CEE din anii 50. Ei bine, nu. Europa s-a aprofundat şi de acum înainte există o solidaritate financiară care nu exista înainte. Sunt în favoarea unei pauze durabile în extindere pentru ca să digerăm ce am făcut, ca să ne reparăm greşelile, asemeni Greciei. Nu putem reitera la nesfârşit această greşeală. Cu atât mai mult cu cât rezultatul crizei pe care o traversăm va fi o micşorare a Europei. În curând vom avea o mică Europă a celor 17, şi poate a mai puţini, foarte integrată. În orice caz, nimeni nu va mai adera la euro mult timp de acum înainte.

România ar trebui să adere la euro până cel târziu în 2016... Sper că nu o va face, cel puţin până când nu vor curăţa grajdurile lui Augias. Nu am niciun chef să plătesc pentru România atâta timp cât va exista mafie, corupţie, economie subterană. Nu o să multiplicăm Greciile le infinit.

Se întâmplă din nou la Paris. Institutul Cultural Român reia ciclul "Nopţilor din palatul Béhague", şi după un de neuitat recital Jordi Savall recidivează cu teatru românesc contemporan. În cadrul Săptămânii culturilor străine la Paris, manifestare anuală care prilejuieşte deschiderea porţilor tuturor institutelor culturale din capitala Hexagonului, ICR pariază pe noii dramaturgi români, pe tinerii şi talentaţii actori ai scenelor naţionale, pe descoperirea unor noi creaţii.

Un maraton care a început în 26 septembrie şi care va dura până în 30 septembrie. Între piesele montate de Alexandra Badea, Peter Kerek, Bobi Pricop, sau mai clasica montare a Furtunii lui Shakespeare, de Victor Ioan Frunză, între textele semnate de Alina Şerban sau Gianina Cărbunariu (care lansează şi o carte (Avant, hier, après demain, editions l'Espace d'un instant, miercuri 28 septembrie, la orele 19), este greu de ales şi de decis. Iată deci aici programul manifestării, şi o preferinţă: dacă ar fi să mă decid, atunci spectacolul meu preferat ar fi "Je déclare sur l'honneur", de Alina Şerban, în regia lui David Schwartz, de văzut fie astăzi, marţi, 27 septembrie, fie vineri, 30 septembrie, la orele 21.

Declar pe cuvânt de onoare că nu vreau să mă mut. Declar pe cuvânt de onoare că, de acum înainte, trebuie să-mi iau viaţa în mâini. Declar pe cuvânt de onoare că o să mă mărit, că voi avea o mulţime de copii şi că-i voi permite bărbatului meu să mă bată până la moartea viselor mele. Aş vrea să am pielea albă. Doamne, fă-mă româncă!

One-woman show, "Declar..." este povestea unei fetiţe rom şi a luptei sale cu sărăcia şi ideile preconcepute.  

Comisar european însărcinat cu domeniul Justiţiei, Viviane Reding este şi naşa proiectului "My Europe". Lansat la Bruxelles în acest 6 septembrie [şi în 10-11 octombrie la Bucureşti], acest proiect doreşte întărirea cooperării dintre universităţi, media şi tineri, via unor ateliere de creaţie asupra viitorului Europei. Cu această ocazie, doamna Reding a acordat un interviu în exclusivitate pentru Presseurop.

Înainte de a fi comisar european, aţi fost jurnalistă timp de 20 de ani. Aţi avut propria viziune a Europei. Care nu este aceeaşi cu a tinerilor care vor răspunde la aceeaşi întrebare, a tinerilor dezamăgiţi şi indignaţi de astăzi. Înainte de a le analiza răspunsurile, care este Europa dvs astăzi? Vin dintr-o ţară foarte mică, Luxemburg, care a fost adeseori ocupată şi anexată în timpul istoriei ei. Această ţară a fost una dintre fondatoarele UE deoarece am vrut să fim liberi. De aceea "Europa mea" este cea a libertăţii, cea în care ţări mici, asemeni Luxemburgului, îşi pot face auzită vocea. Cred de aceea că un comisar provenind dintr-o ţară mică este mai important decât cel care provine dintr-o ţară mare. Este un bun exemplu pentru tinerii din generaţia mea. Pentru copiii mei însă este diferit: azi circulă liber, merg la studii în alte ţări...Ei nu înţeleg că nimic nu se primeşte de-a gata. De aceea trebuie să le explicăm acest lucru.

Doar împreună putem fi o voce a lumii, pentru piaţa socială, pentru a garanta democraţia. Aceste drepturi nu sunt niciodată primite de-a gata, sunt mereu drepturi pentru care ne batem în permanenţă, împotriva tendinţelor naţionaliste. "Le repli sur soi-même" (în original în interviu, în traducere interiorizarea)este mereu periculos. Cu mai puţină Europă ne dirijăm direct spre prăbuşire.

"Europa mea" este o Europă care ţine de visele, de sentimentele şi de convingerile fiecăruia. Noi, politicienii, avem nevoie uneori să fim împinşi pentru a fi mai puţin realişti. Dacă nu visăm nu putem crea viitorul, după cum afirma Victor Hugo. Istoria ne-a învăţat că acest lucru este posibil doar dacă suntem uniţi. Într-o lume globalizată chiar şi ţările mari sunt nişte pitici.

Aţi organizat la începutul lunii septembrie, la Schengen, un seminar care intenţiona adoptarea unor decizii strategice în ceea ce priveşte zona de liberă circulaţie a persoanelor pentru următoarele 12 luni, printre care şi aderarea tuturor statelor membre la acest spaţiu... Mi-am reunit echipa pentru a vedea cum putem face faţă împreună problemelor Europei şi ce răspuns vom da, căci este de datoria noastră să facem ceva pentru a beneficia de mai multă creştere economică şi de mai multă dreptate în Europa. Am ales locul foarte conştientă pentru că doream să lansez un mesaj. Schengen este important: este simbolul valorilor liberei circulaţii, valori foarte importante pentru majoritatea europenilor. Este vorba de fapt de conservarea acestor valori pentru anii care vor veni, de a le extinde chiar. A fost şi motivul pentru care am ales să mergem la Schengen şi pentru care am lansat de la Schengen un mesaj puternic: Schengen este un scop atins; Schengen înseamnă drepturi şi valori; Schengen este o problemă de încredere între ţările membre. Trebuie să înaintăm nu să dăm înapoi.

La puţin timp după expulzările romilor din Franţa, în vara anului 2010, Comisia a dorit implementarea, la cererea dvs, a unei veritabile strategii comune pentru integrarea romilor. La un an după, unde ne situăm? Comisia a prezentat un cadru pentru strategii naţionale în materie de integrare a populaţiei rom, acest cadru a fost semnat de cei 27 de şefi de stat şi de guvern în iunie trecut. Astăzi mingea se află în terenul statelor membre, care au timp până la sfârşitul anului pentru a-şi prezenta strategia naţională. O strategie despre cum să integrezi mai bine populaţia rom în rândul populaţiei generale, cum să faci pentru ca, totuşi, copiii rom să meargă la şcoală, pentru ca locuinţele lor să fie decente, pentru ca îngrijirile medicale să fie mai bune. Aştept acum toate aceste raporturi naţionale pe care le voi prezenta Parlamentului european la primăvară. Am avansat, cred, foarte mult în acest domeniu.

S-a terminat 0-2. Avantaj noi și cursa continuă. O cursă de urmărire însă și un avantaj care nu se materializează deocamdată. În grupă calificarea rămâne la fel de departe după victoria Bosniei și cea a Franței. România a învins Luxemburg, dar mai are de așteptat, pentru a putea măcar spera la o nouă participare la Euro. Mai așteaptă ca Belarus să-și ia revanșa în fața Bosniei, dar în deplasare, ca Luxemburg să aibă o răbufnire de orgoliu și să-i încurce pe bosniaci, și mai ales să ne ajutăm singuri, în meciul cu Franța.

Multe necunoscute, iar necunoscutele se pot dovedi capricioase! A părut ușor cu Luxemburg, greu însă va fi cu Franța. Cel puțin, la o primă vedere, de arbitraj nu ne vom putea plânge, dat fiind că a fost delegat la partida România-Franța cel mai apreciat cavaler al fluierului. Stadion renovat, meci care vine după o victorie, antrenor motivat, jucători care vor. Rămâne de văzut dacă vor și putea, sau pe 11 octombrie ne vom plânge iar destinul mioritic și vom analiza ce NU s-a făcut, cum NU s-a făcut, ce înseamnă REconstrucția, în timp ce ne luăm la REvedere de la încă un turneu final…

"Cultura este un aliment spiritual", spune Ioan Holender, directorul onorific al Festivalului George Enescu. Din postura sa, nu numai ca fost director al operei din Viena, ci şi ca muzicolog şi om de artă, are dreptate. Şi ca orice aliment spiritual, europenii ar trebui să aibă nu dreptul ci posibilitatea de a-l consuma atât de des cât se poate, atât de rapid pe cât doresc.

De aceea, dacă aş fi un agent de turism, dacă m-aş numi Fnac sau Virgin, sau orice cât de mic comitet de întreprindere – toate organisme sau instituţii care se ocupă, cel puţin în Franţa, cu comercializarea biletelor de intrare la spectacole – aş inaugura ad-hoc un traseu rapid Paris-Bucureşti. Londra-Bucureşti. Berlin-Bucureşti. Bruxelles-Bucureşti... La ora la care secolul 21 ne permite să fim oriunde în Europa în cel mult cinci ore, ar trebui să fie posibil să vreau şi să pot merge mâine seară, 1 septembrie, la gala de deschidere a Festivalului George Enescu, la Bucureşti. Ar trebui să mi se propună la pachet fie un abonament, fie un voiaj care să includă transportul la aeroport, călătoria, transferul via trenului rapid de la Otopeni la Gara de Nord, cu un loc privilegiat la concert. Cu un drum retur spre Paris nu chiar imediat, ci după o cină de ce nu la Bistro Atheneu. Stropită, cum zic francezii, cu un Prinţ Matei. Vise, vise... Aceasta ar trebui însă să fie Europa noastră. O posibilitate. Nu doar vise şi aşteptări.

Între timp, valsând în continuare spre o Europă care nu este încă terminată, îi invidiez pe bucureştenii şi străinii care vor fi acolo timp de 25 de zile. Pe cei care o vor asculta pe Hélène Grimaud, îl vor vedea dirijând pe Zubin Mehta, vor petrece nopţi celeste la concertele nocturne de la Ateneul Român, şi ah, integrala simfoniilor lui Robert Schuman...

Toate acestea pentru mai puţin de 20 de euro pentru un spectacol. Plus drumul dus-întors, realizez ca aş putea, dacă vreo agenţie s-ar gândi, să realizez acest vis pentru mai puţin decât preţul unui bilet la finala Rolland Garos, mai puţin de 200 de euro!  

Los mileuristas [persoane ale căror venituri nu depăşesc o mie de euro] sunt acum invidiaţi, în Spania. Şi asta pentru că un venit de o mie de euro înseamnă totuşi un venit, o sujbă, ceea ce mulţi spanioli caută dar cu speranţe ce se împuţinează pe zi ce trece. Ani de-a rândul, Spania, o ţară cu 30% abandon şcolar în timpul a ceea ce ei numesc Secundaria –liceul –, a crescut datorită, în mare parte boom-ului din construcţii. Creditele creşteau, clădirile se ridicau, ipotecile se înmulţeau.

Acum, din această enumerare a mai rămas doar ultima parte. Evacuările cresc, în acelaşi timp cu disperarea. Politicienii sunt preocupaţi de alegerile anticipate, ce vor fi organizate pe 20 noiembrie, dacă încercările PP [Partidul Popular], nu vor avea succes, partidul de dreapta, aflat în prezent în opoziţie susţinând necesitatea devansării acestei date. Pentru cei care au depăşit problema ratei unei ipoteci, pentru că nu au avut ne(şansa) să contracteze un credit, necazurile vin din altă parte.

Cei mai tineri caută cu disperare o independenţă care nu pare să vină prea curând. Jumătate dintre cei cu vârste de până în 35 de ani locuiesc cu părinţii, iar optimismul este cel puţin moderat în absenţa unui loc de muncă. Dificil de găsit, dat fiind că locurile de muncă necalificate sunt în general deţinute de emigranţii dispuşi la un salariu mai mic, iar în mentalitatea spaniolului de rând şcoala, după cum o arată şi cifrele, nu este neapărat pe primul plan.

Micii întreprinzători suferă şi ei. Atelierele de orice fel, chiar dacă nu îşi închid porţile, îşi înjumătăţesc personalul. Deseori, patronii pun umărul la treabă şi sunt nevoiţi să-şi concedieze muncitorii, luându-le practic locul.  Cei ajunşi la vârsta pensionării, care au “prins” vremuri mai bune, şi locuri de muncă asigurate, mai ales în cazul funcţionarilor de orice tip, nu înţeleg filozofia job-urilor temporare. Iar dispreţul liber profesioniştilor, care cu doar câţiva ani în urmă considerau că a te mulţumi cu 1000 de euro pe lună, înseamnă orice mai puţin o viaţă demnă, s-a transformat în “o mie de lună sunt totuşi o mie de euro pe lună”. O schimbare de care, poate mulţi nici nu sunt conştienţi. În timp ce televiziunile încep aproape fiecare jurnal cu ştiri despre creşterea primei de risc, şi loviturile de pe pieţele bursiere, mişcarea Indignaţilor pare să piardă teren.

Ceea ce i-a motivat însă pe tinerii spanioli să iasă în stradă nu s-a dizolvat în fumul preocupărilor cotidiene. Dimpotrivă, mişcarea e din ce în ce mai interiorizată, spaniolii sunt tot mai conştienţi de momentul dificil traversat de o ţară care până nu demult tot creştea, iar în lipsa unor măsuri rapide care să vizeze măcar câteva dintre revendicările acestora, precum dreptul la locuinţă, locuri de muncă, sănătate şi educaţie, la fiesta şi nu tocmai s-ar putea declanşa în orice clipă.

“Dreptatea socială” este cerută şi în Israel, unde protestele au reunit sute de mii de manifestanţi, reprezentând cea mai importantă mobilizare din istoria Israelului. Aproape aceleaşi doleanţe ca în Spania: mai multe locuinţe, majorarea salariului minim, şi învăţământ gratuit la toate nivelurile. Aici, nu este însă vorba numai de tineri care protestează, pentru că şi pensionarii s-au alăturat manifestaţiilor. Frustrare, sau mai mult decât atât şi în Marea Britanie.

Însă protestele de aici diferă mult de modul în care au ales tinerii spanioli să-şi verse oful. Problemele de etnie primează în Regat, cel al Marii Britanii, aşa că nu e de mirare că situaţia a scăpat de sub control. “Actele de criminalitate pură”, cum au fost ele numite de David Cameron sunt stăpânite cu greu de forţele poliţiei locale. Pentru unii, de vină e sărăcia, pentru mulţi alţii, diferenţele de cultură, mentalitate, educaţie. Există totuşi şi un element comun: autorităţile din toate aceste ţări au fost nevoite să-şi întrerupă vacanţa pentru a soluţiona diversele probleme apărute...

Pentru autorul cărţii "Aux frontières de l'Europe" (La frontierele Europei, netradusă încă în limba română), sufletul Vechiului Continent nu mai poate fi întâlnit decât în anumite ţări fost-comuniste sau de-a lungul frontierei externe a UE.

Cum de v-a venit ideea de a parcurge în lung şi lat frontiera orientală a Uniunii Europene? Paolo Rumiz: Căutam o frontieră care să existe încă. Vin din Trieste, sunt un fiu al frontierei. M-am născut în ziua în care a fost stabilită frontiera în jurul oraşului, în 20 decembrie 1947. Ea a fost doborâtă în ziua celei de-a 60-a aniversări [atunci când mai multe ţări din Europa Orientală au intrat în spaţiul Schengen], zi care a coincis deci cu aniversarea zilei mele de naştere. În seara aceea, ne-am privit, eu şi nevasta mea poloneză [Monika Bulaj, artist fotograf] şi ne-am spus: "După ce am petrecut 60 de ani dorind să distrugem frontierele, cum vom mai trăi oare acum că nu mai există?" A fost o formidabilă invitaţie la călătorie: unde este astăzi sensul misterului pe care-l degaja o graniţă ? În ziua aceea, puţin euforici, în timp ce traversam vechea barieră a frontierei iugoslave, în mijlocul văii Rosandra, unde se afla ultimul han italian înainte de intrarea în Iugoslavia, am decis că voi pleca în căutarea adevăratei frontiere: un loc unde aş mai putea găsi încă vameşi adevăraţi.

I-aţi găsit ? Şi încă cum. Vă daţi seama? Dacă aş fi făcut această călătorie acum 25 de ani [odată cu intrarea în Slovenia], n-ar fi trebuit să-mi arăt niciodată paşaportul, căci aş fi rămas în spaţiul pactului de la Varşovia şi al fostei URSS. De data aceasta, dimpotrivă, intrările şi ieşirile continui din spaţiul Schengen şi al Uniunii Europene (UE) m-au făcut să mă regăsesc – mai ales între Norvegia şi Rusia şi Letonia şi Rusia – în faţa unor frontiere incredibil de rigide, chiar mai mult decât înaintea căderii Zidului. Vroiam să văd ce se află dincolo de această barieră, această limită. Ne dăm seama repede că între o parte şi alta a frontierei nu există nicio diferenţă, în ciuda acestor bariere absurde, şi că în realitate linia frontierei UE şerpuieşte de-a lungul unor regiuni transfrontaliere cu nume magnifice, ca de exemplu Curland [Lituania] sau Botnia [Scandinavia] sau Dobrogea [România, Bulgaria], care existau înaintea marii febre naţionaliste a secolului al XIX-lea şi care constituie adevărata inimă a continentului.

Se spune că centrul Europei este undeva în vestul Ucrainei... Europa are mai multe puncte zero: unul în Lituania, unul în Carpaţi, altul în Polonia...Depinde de cum măsori Europa. Ceea ce este sigur este că Europa este mai mult înaltă decât largă. Centrul Europei nu este deocamdată decât o palidă imitaţie a Occidentului, chiar dacă regăsim urme puternice ale Orientului. Acest amestec de slavitudine şi iudaism, care este de fapt sufletul profund al Europei, nu l-am găsit decât în aceste regiuni frontaliere. Aici bate pentru mine inima Europei aşa cum o auzeam şi cum o căutam: o anume feminitate maternă, fluvii imense, toate acestea le-am regăsit în Rusia, Ucraina, Polonia.

Din carte emană o iubire aproape fără limite pentru spiritul slav şi stilul de viaţă al persoanelor pe care le-aţi întâlnit. Şi chiar o formă de dezgust faţă de anumite aspecte ale Europei occidentale. Care este problema acestei Europe? E o lume mai omogenă, mai falsă, în celuloid, unde timpul fuge din ce în ce mai repede şi se consumă într-o coridă de mesaje electronice şi SMS-uri, unde contactul cu realitatea a fost pierdut, contactul cu pământul – "zemlija", în ruseşte; un nume care, cu "voda", apă, m-a urmărit de-a lungul întregului meu parcurs.

În carte faceţi elogiul autenticităţii locuitorilor acestor regiuni de frontieră. Totuşi, mulţi dintre ei au o singură dorinţă, să trăiască în Europa occidentală, sau în orice caz să adopte acelaşi stil de viaţă. Nu trebuie să uităm acest aspect, bineînţeles. Fără a vrea să le spui că-şi pun beţe în roate inutil, le putem aminti că nu toate sunt roz de această parte a frontierei. Persoanele în vârstă sunt conştiente: ele îşi dau seama că solidaritatea care marca relaţiile umane nu mai există la tinerii occidentalizaţi.

Evocaţi adeseori "sufletul slav" în "Aux frontières de l'Europe". Cum l-aţi defini? Slavii sunt conştienţi că nu sunt creierul continentului, dar ştiu că sunt într-un fel măruntaiele sale. Îşi lasă libere instinctele şi aceasta poate duce la o agresivitate incredibilă, dar şi la o tandreţe de neuitat în anumite situaţii. În cartea mea povestesc o scenă la Minsk, unde un acordeonist este înconjurat de un grup de femei care îi spun: "Hai,Igor, fă-ne să plângem!" Un Occidental nu ar fi făcut-o niciodată. Ar fi cerut un cântecel pentru a-şi anestezia viaţa prea rapidă, prea lipsită de sens. Ceea ce iubesc la slavi este acest sentiment al împărtăşirii unei părţi întunecate a vieţii lor, a melancoliei.

Europa a fost schimbată de aderarea la UE a mai mult de zece ţări fost comuniste? Da, deoarece au adus cu ele o injecţie formidabilă de naţionalism: din acest punct de vedere polonezii sunt un dezastru. Această senzaţie că sunt un popor martir, care a rezistat cizmei comuniste...Au redescoperit naţionalismul după sfârşitul acestuia. În Polonia e patologic. Este o lume autocentrată. Ceea ce s-a întâmplat cu avionul preşedintelui Lech Kaczynski [care s-a prăbuşit la Smolensk în aprilie 2010] este exemplar: nici nu e vorba să trecem drept imbecili în faţa ruşilor !

În cartea dvs reproşaţi mai multe lucruri Europei şi instituţiilor sale... Reproşez Europei şi Italiei faptul că dorm şi nu sunt conştiente de forţele naţionaliste şi centrifuge care o despică. Nu am învăţat deloc lecţia Balcanilor: este suficient să indicăm un potenţial duşman unei populaţii care duce lipsă de repere şi aceasta îl adoptă ca atare. Astăzi, o clasă conducătoare în cădere care ar vrea să transforme o încleştare politică într-una etnică, n-ar avea nicio dificultate să o facă. Nu mai avem anticorpii fascişti, nu mai avem nici anticorpii criticii. Din acest punct de vedere, Italia – dar şi Belgia – este o zonă cu risc. Regăsim o victimizare regionalistă exasperată. O formă de ranchiună a periferiei faţă de centru.

Interviu realizat de Gian Paolo Accardo.