Schengen începe să devină pentru români un coşmar. Un vis urât, care, în plus, se repetă sistematic, o dată pe an. Cu puseuri febrile şi excitări naţionale şi internaţionale la fiecare doi ani. Sună a ceva cronic? Pentru mine, da. Ce este paradoxal în această cronicitate este că, nici europenii (restul în afară de români) şi nici românii (cei care bat la poarta Schengen asemeni ca Sisif care tot urcă cu piatra lui), nu trag nici învăţăminte şi nici nu fac nimic pentru a trata boala. Orice om cu cap aşa ar face, în acest caz precis – coşmare repetitive, cu dureri de cap acute la fiecare doi ani – s-ar duce la doctor. Sau direct la psiholog. Până nu este prea târziu...

Îmi amintesc de septembrie 2011, pe vremea când iar fusesem respinşi cu brutalitate de câteva ţări mici (e drept, când o ţară mare şi fondatoare UE, ca Germania, respinge, doare mai tare...), şi România răbufnise indignată. Scriam atunci, într-un editorial intitulat "Frontiere maleabile", că "frontierele interne, care sunt presupuse a fi acum teoretic doar linii administrative simbolice, sunt la rândul lor obiectul unor manevre care subminează principiul însuşi de spaţiu de liberă circulaţie". Că o parte din sufletul Europei moare de fiecare dată câte puţin "între aceste graniţe mai mult sau mai puţin maleabile". Citându-l pe Paolo Rumiz, care scria în cartea sa, "Aux frontières de l'Europe", că reproşează "Europei şi Italiei faptul că dorm şi nu sunt conştiente de forţele naţionaliste şi centrifuge care le sfâşie. Nu am tras învăţături din Balcani: este suficient să arătăm cu degetul un duşman unei populaţii care duce lipsă de repere pentru ca aceasta să-l ia ca atare".

Este evident, în lumina evenimentelor care tot ritmează fantomatic şi agasant viaţa României în marea familie europeană, că noi suntem duşmanul de serviciu. Suntem şi ţapul ispăşitor dar şi elevul în capul căruia se sparg toate oalele.

În acelaşi an de graţie 2011, remarcam într-o notă de blog, că

motivele pentru care am fost respinşi cred că nici nu mai contează. Un vechi proverb românesc spune că orice şut în spate este un pas înainte. În schimb, nu putem să nu remarcăm cum a reacţionat populaţia din Carpaţi, pe de o parte, şi analiştii, pe de alta. Dacă media a preferat iniţial să blameze olandezii, naţionalismele, lalele, astăzi, post partum, se întreabă dacă nu cumva şi justiţia română este de vină. Atitudine cât se poate de europeană, dacă ar fi să-l credem pe Grigore Cartianu: "Se zice că, la nivelul popoarelor europene, simţul responsabilităţii se află în interior la nordici şi în exterior la sudici". Înseamnă că avem deci totuşi acest simţ, şi că ştim să pierdem cu eleganţă. Ar mai fi ceva: 73 % dintre români consideră că ţara lor nu este pregătită să adere la spaţiul Schengen, 85 % sunt de acord cu opoziţia Olandei la intrarea ţării în zona de liberă circulaţie.

Tot în acelaşi context, mi-aduc aminte şi de mesajul optimist de la final:

cu alte cuvinte, poate că chiar nu eram încă pregătiţi de Schengen. Ştiu că veştile proaste sunt greu de încasat mai ales atunci când ai depus un efort consistent pentru a-ţi face temele şi a arăta că meriţi. Ştiu. Dar există totuşi două aspecte la care se pare că nimeni nu s-a gândit: 1. Europa suferă de vreo câţiva ani de zile de lipsă de încredere în partenerii săi; 2. Cursele de fond nu sunt câştigate de cei care se pregătesc pe ultima sută de metri ci de cei care trag din greu ani de zile.

În fine, ce-ar mai fi de spus astăzi, ce mai este nou astăzi? Avem o stângă la putere, care susţine că Schengen nu este o proritate. Greşeală strategică monumentală: dacă această stângă ratează examenul Schengen, îşi ratează însăşi trecerea ca guvern. Va rămâne în istorie ca un gropar al României în Schengen. Deci ocazia bună de a tăcea i se impută stângii de la Bucureşti.

Apoi, guvernul României uită un lucru: românii şi maghiarii care cer în masă cetăţenia maghiară nu o fac pentru că a fi ungur este mai bine decât a fi român. Ci pentru că a fi ungur înseamnă azi a fi în Schengen.

Şi, nu în ultimul rând, stânga noastră ar trebui să fie mai puţin nombrilistă şi să-şi aducă aminte că pentru românii de peste Prut o Românie în Schengen ar fi ca o gură de aer curat. Bineînţeles însă, este cu mult mai uşor să fi furios decât să fi înţelept.

• Imagine: "Coşmarul", de Johann Heinrich Füssli (Goethemuseum)

Comentariul tău

Ceea ce este fabulos în Estul european este că nu te plictiseşti niciodată cu aceste ţări. Mai precis, cu guvernele acestor ţări. Este cazul cu România, Moldova, Ungaria, Cehia, ţările din fosta Iugoslavie, şi acum, încă o dată, cu Bulgaria. Pradă unor manifestaţii extrem de puternice, în calibru, dar nu în număr, care durează deja de două săptămâni, Sofia nu pare să se fi calmat nici măcar după demisia primului ministru, Boiko Borisov, săptămâna trecută. Iată clarificările oferite de un specialist al Balcanilor, jurnalistul Alexandre Lévy.

Guvernul bulgar şi-a dat demisia. Care vor fi urmările, care vor fi consecinţele?

Potrivit Constituţiei, preşedintele Republicii trebuie să constituie un guvern provizoriu presupus să prepare alegerile anticipate. Fiind deja prevăzut un scrutin legislativ pentru luna iulie, data sa de desfăşurare va fi cu siguranţă avansată – pentru sfârşitul lui aprilie, începutul lui mai, cel mai probabil. Şeful statului a început deja discuţiile cu principalele partide politice. Însă, toţi, începând cu partidul care se află la putere, GERB, au precizat din start că nu doresc să participe la un guvern de experţi – pentru a nu-şi compromite şansele în viitorul scrutin. Deci preşedintele va trebui să găsească personalităţi independente, cunoscute pentru competenţele într-un anumit domeniu dat, un proces nesigur, şi, mai ales, foarte lung.

Cât despre consecinţe, ele pot fi rezumate într-o singură frază: de acum înainte criza economică se îmbogăţeşte cu o criză politică. Dar de fapt aici criza economică durează de vreo 20 de ani încoace, şi, orice s-ar spune, guvernul lui Boiko Borisov era o insulă de stabilitate, cel puţin pentru investitorii străini.

La Sofia, o manifestaţie de 800 de persoane a dus la căderea guvernului. La Paris au loc manifestaţii de mii şi mii de persoane, dar ele nu schimbă nimic din dorinţele guvernului. Nu vi se pare paradoxal?

Da, toată lumea s-a mirat şi s-a interogat în oglinda recentelor evenimente bulgare. Demisia lui Boiko Borisov este cu atât mai paradoxală, mai neaşteptată, cu cât el a sosit la putere în 2009, exact cu platforma unui program de stabilitate şi securitate; era, cel puţin, semnalul pe care l-a adresat Uniunii Europene. Însă nu cred că numărul de manifestanţi a contat cu adevărat – de fapt, dacă adunăm numărul protestanţilor din diferite oraşe din Bulgaria, erau cu mult mai mulţi. Însă ţara nu a fost nici blocată şi nici îngropată sub oceane de manifestanţi. Opinia cea mai împărtăşită la Sofia este că, văzând că popularitatea sa e în declin, Borisov a încercat să ia iniţiativa şi să demisioneze – cu riscul de a provoca un haos. Nu este o atitudine foarteresponsabilă – şi este exact ceea ce i-a reproşat preşedintele Rossen Plevneliev – dar ea îi va permite să apară ca un eventual salvator după săptămânile de cacofonie care vor urma.

Putem explica oare cumva extrema fragilitate a guvernelor din fostele ţări comuniste? Putem să învinovăţim moştenirea istorică, lipsa de experienţă democratică?

Nu, nu cred. Ţări ca Italia sau Belgia au cunoscut valsuri guvernamentale cu mult mai impresionante. Sau, cum a fost cazul la Bruxelles, o absenţă de guvern de-a dreptul, pentru doi ani. Fragilitatea este în altă parte. Chiar fără guvern, în Italia sau Belgia viaţa a mers înainte şi locuitorii nu au părut foarte afectaţi de aceste poveşti. Nu va fi cazul în Bulgaria. Aici absenţa de guvern înseamnă absenţă de stat, o situaţie în care totul funcţionează cu încetinitorul, sau deloc. O uşă deschisă tuturor exceselor, tuturor injustiţiilor – cea mai mare frică a bulgarilor. De fapt, pentru bulgarii de azi, frica de a nu mai fi şi mai sărăciţi de această dublă criză.

Interviu realizat de Iulia Badea-Guéritée.

Comentariul tău

În perioada 13-16 februarie, la Nürnberg s-a desfăşurat cel mai important (ca talie şi ca renume) salon de produse agricole biologice, BioFach 2013. Pentru anul acesta, România a fost invitata de onoare, o premieră care încoronează 10 ani de prezenţă asiduă.

Nürnberg fusese pe vremuri o tribună pentru Adolf Hitler. Pentru adunările şi discursurile lui, mii, zeci de mii de germani parcurgeau sute de kilometri pentru a asculta discursurile din tribunele Zeppelin. La peste o jumătate de secol după, oraşul, ras de pe suprafaţa pământului în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost reconstruit de la zero de o generaţie întreagă de turci, de italieni şi seamănă cu ceea ce ar trebui să fie un oraş european prin excelenţă. Un aeroport, un metrou, o populaţie heteroclită şi multilingvă care ştie să primească vizitatorii veniţi din toate colţurile globului, pentru cel puţin trei-patru evenimente pe an.

Ar fi, mai întâi, tradiţionalul târg de Crăciun, cel mai cunoscut din Germania, care are loc, ironie a sorţii, în piaţa în care fuseseră arşi cândva locuitorii evrei ai oraşului; apoi, cel mai mare târg de arme din lume, cel mai mare salon de jucării din lume, şi, în fine, dar nu în ultimul rând, cel mai mare salon de produse biologice din lume.

Anul acesta, poate mai mult ca în alte dăţi, printre puhoaiele de vizitatori care se înfăţişau la porţile salonului, dis-de-dimineaţă, s-au aflat şi foarte mulţi români. Enumăr mai întâi VIP-urile (mă gândesc la Daciana Sârbu, eurodeputat, la ministrul român al Agriculturii, Daniel Constantin, la comisarul pentru Agricultură, Dacian Cioloş), dar am un gând mai ales pentru acei români care, lucrând în domeniu sau simpli turişti, au venit la Nürnberg de la mii de kilometri. Aveau şi de ce. Drapelul românesc flutura la toate intrările, iar standul oficial al României număra peste 50 de participanţi veniţi din toată ţara.

De la 17.000 de hectare la 300.000 de hectare în agricultura ecologică

“Pe vremuri, în 2003, am venit cu câţiva fermieri, doar ca simpli vizitatori: nu aveam un stand. Ulterior, cu sprijinul Ministerului român al Agriculturii, am obţinut un stand, pe care l-am dezvoltat de la an la an. Mereu în hala 4. Anul acesta suntem <ţara anului> şi credeţi-mă că a meritat cu prisosinţă, niciodată nu am văzut un stand mai important şi mai strălucitor”, ne mărturiseşte Albert Imre, preşedintele Asociaţiei Bioagricultorilor din România, Bioterra.

Evident, aflăm că participarea are un cost al standurilor şi al organizării, care este de aproximativ 800.000 de euro, după cum afirmă dl Imre. Dar contractele curg încă din prima zi. Într-o spirală a concurenţei europene, România a făcut un salt imens: dacă la începutul anului 2000 România consacra agriculturii ecologice 17.000 de hectare, anul acesta vorbim de 300.000 de hectare.

Iar în ceea ce constituie produsele, n-aş sti despre ce să vă vorbesc mai întâi: despre fructele de pădure care s-au ordonat ca prin magie pentru a alcătui numele România, de mierea inginerului Bogdan Victor (spre care a fugit literalmente, pentru a mai gusta o dată, comisarul Cioloş), fructele uscate ale ONG-ului cooperativ din Odorheiul Secuiesc, Szekelygyümölcs, sau vinurile de pe Domeniile Franco-Române. Deci poate că cel mai bine ar fi să vă vorbesc despre vizita iniţiatică întreprinsă alături de comisarul Cioloş şi staff-ul lui…

Acord pe agricultură biologică UE-SUA

“Există o aşteptare a consumatorului european pentru produse biologice, a consumatorului care caută pe piaţă aceste produse – aşa cum le caut şi eu – şi care nu-şi mai pune problema preţului, ci caută calitate”, crede comisarul Dacian Cioloş. “Pe de altă parte, noi, Uniunea Europeană, acoperim alături de Statele Unite ale Americii peste 80% din producţia bio la nivel mondial. Dincolo de valoarea comercială a acordului UE-SUA, privind standardele echivalente în agricultura organică (concret, produsele certificate ca fiind organice în UE sunt recunoscute la fel în SUA), semnat în 2012, e important angajamentul celor două părţi pentru respectarea unor standarde înalte de producţie. De aceea, tot ceea ce decidem noi, aici, în UE, asupra agriculturii ecologice influenţează practic toată lumea”.

De justeţea acestei afirmaţii m-am convins… încă din timpul călătoriei cu metroul din Nürnberg. Pe parcursul celor câteva zeci de minute care sunt necesare pentru un traseu Altstadt (oraşul vechi) – Messe (parcul de târguri şi expoziţii), în jurul meu s-a discutat doar despre “global gap” în agricultură, despre mere şi căpşuni bio, şi, da, despre “Europa Man” ! Ah, nu ştiţi cine este… Este comisarul Dacian Cioloş, bineînţeles, care, după ce a surprins Uniunea lansând o consultare publică înainte de a lansa o reformă a Politicii Agricole Comune, ce a ieşit mai degrabă nevătămată din ultimul summit de la Bruxelles (7-8 februarie, o amputare de doar 6 procente), el a lansat nu de mult timp un alt şantier şi o altă consultare: cea a revizuirii pieţei de produse biologice, în derulare până în 10 aprilie, în care europenii sunt rugaţi să declare dacă doresc sau nu o dezvoltare a acestui tip de agricultură.

Suntem, potrivit datelor oferite de comisar, mai mult de 200.000 de fermieri biologici în UE, şi, în mare, 500 de milioane de europeni care dorim să ştim că ceea ce mâncăm este bun, sănătos şi folositor. Ultimele scandaluri pe această temă – ce avem în farfurie? – stau mărturie, chiar dacă în cauză nu se aflau fructe şi legume, OGM sau nu, ci carne de cal sau de vacă. Şi dacă am începe prin a răspunde la întrebările din formular?

Articol apărut iniţial în QMagazine

Comentariul tău

The Brussels Business, difuzat în acest 12 februarie pe canalul Arte, explorează lumea opacă a lobbyurilor care acţionează în culisele instituţiilor europene, dezvăluind influenţa fundamentală pe care acestea o au asupra deciziilor care privesc viaţa cotidiană a cetăţenilor europeni.

Co-realizator al filmului, Friedrich Moser explică cum a avut ideea realizării unui astfel de film, şi cum a convins lobbyştii să participe...

Presseurop : De ce aţi ales acest subiect, lobbyştii din Bruxelles?

Friedrich Moser: Este o poveste lungă. În primul meu documentar, realizat în 2001, era vorba despre varietatea limbilor din Europa. La două luni de la terminarea filmului, am fost contactat de European Training Institute, foarte cunoscut la Bruxelles şi necunoscut oriunde altundeva. M-au invitat să particip la un curs intensiv de iniţiere în domeniul instituţiilor europene, curs care ar fi trebuit să dureze un week-end...pentru 1750 de euro (fără taxe). Mi s-a părut cam scump. Era evident pentru mine că la Bruxelles există organizaţii care încearcă să se îmbogăţească pe spinarea oamenilor neinformaţi.

Cu timpul, opinia mea s-a schimbat. Şi mi-am zis în sinea mea că instituţiile europene erau atât de complicate încât aceste cursuri poate că sunt indispensabile. Începând din acel moment am vrut să fac un film cu acest subiect. Dar îmi lipseau trei lucruri: 1. Nu aveam contacte., 2. Nu aveam o poveste., 3. Nu ştiam cum funcţionează de fapt lucrurile. Atunci l-am contactat pe co-realizatorul filmului, Matthieu Lietaert, un specialist în ştiinţe politice care şi-a axat munca pe lobbying-ul de la Bruxelles. Cu cunoştinţele şi contactele sale, am ajuns să stăm de vorbă cu oamenii pe care-i vedeţi în film. Se întâmpla în 2008.

La scară naţională ştim cu toţii cine strage sforile în politică, cine este influent şi cine nu – industriaşii şi sindicatele, mai ales. În schimb, la scară europeană, nu avem nicio vizibilitate în acest domeniu. Mi s-a părut fascinant ca subiect. Ceea ce m-a interesat a fost să privesc cum se desfăşoară lucrurile în culise, care sunt persoanele care se învârt în jurul instituţiilor, care sunt think-thank-urile. Fenomene bine cunoscute în Statele Unite, dar necunoscute în Europa.

În film vedem două persoane care figurează se pare printre cei mai importanţi "ştabi" din Brussels Businnes: patronul Mesei rotunde a industriaşilor europeni, Keith Richardson, şi Pascal Kerneis, de la [European Services Forum](http://www.esf.be/. Cum de i-aţi convins să participe la proiect?

N-a fost foarte greu căci am fost clari de la început: vrem să prezentăm două puncte de vedere, cel al celor care controlează lobbyurile şi pe cel al lobbyştilor. Când Matthieu făcea cercetări, Pascal Kerneis se plângea de proasta imagine a lobbyştilor. În ochii opiniei publice ceea ce fac ei ţine de prostituţie, pe când de fapt este o muncă oricare. În filmul nostru el s-a străduit deci să arate în ce consta munca sa, cum lucrează lobbyştii, care le sunt strategiile.

Era vorba şi de încercarea de a le da un chip, de a-i extrage din zona de umbră în care sunt catalogaţi în general. Cu Keith Richardson, ştiam că trebuie să ne interesăm mai mult de ce ţine de Piaţa Unică Europeană (European Single Market). Este de fapt cel mai important lobby din Bruxelles. Se află la originea UE în forma sa actuală, cu piaţa unică pe care toţi o cunoaştem. I-am spus lui Richardson că am vrea să ne axăm pe perioada în care a fost implementată piaţa unică şi să discutăm cu actorii care au contribuit la aceasta. Ne-a mărturisit că vroia să scrie o carte pe subiect dar că niciun editor nu era interesat de povestea aceasta pe care nu ar fi citit-o nimeni. A fost deci încântat să ne-o povestească nouă.

Ce credeţi despre lobbying?

Credem că este inevitabil pentru funcţionarea democraţiei: interesele trebuie federate, luate în considerare. Dar dacă această activitate nu este reglementată, dacă nu există transparenţă, echitate, ea este destinată să influenţeze considerabil politica. Avem deja o problemă în Europa: lobbyingul nu este nici transparent şi nici suficient de echitabil. Astfel, lobbyiştii economici sunt în raport de 50 contra 1 în raport cu asociaţiile de consomatori din Bruxelles, ceea ce nu este cazul la nivel naţional. Unde sindicatele şi marile întreprinderi se află la acelaşi nivel şi sunt tratate identic de către stat.

La Bruxelles nu este cazul: industria domină net. Avem o mie de grupuri de experţi care sfătuiesc Comisia Europeană asupra legislaţiei care trebuie adoptată. Şi majoritatea sunt dominate de reprezentanţii intereselor marilor întreprinderi. Noi credem că este important să ascultăm vocea marilor grupuri, dar şi a consumatorilor. Ar trebui ca tratamentul să fie echitabil şi pentru unii şi pentru alţii.

Concurenţa dintre întreprinderi şi societatea civilă este ea în acest caz echilibrată?

Deloc. Luaţi de exemplu grupul de experţi De Larosière, pe care-l vedem în film. El sfătuia Comisia Europeană în materie de reglementare financiară, după criza care a izbucnit în 2008. Aceşti opt experţi aveau legături personale cu cei care au provocat criza sau care aveau antecedente în dereglementare. E totuşi o reuşită esenţială să fi căzut, pe un continent de 500 de milioane de locuitori, exact pe cele opt persoane care nu ar fi trebuit niciodată consultate.

După părerea dvs, instituţiile UE sunt democratice?

Da, dar există un deficit de democraţie în raport cu statele membre. În primul rând pentru că în statele membre parlamentul este implicat de la început în procesul legislativ. La Bruxelles nu este cazul. De ceea noi cerem ca Parlamentul European să aibă dreptul să implementeze şantierul unei legislaţii. Ar fi profitabil pentru ambele părţi. Acum Parlamentul poate doar bloca propunerile Comisiei sau ale Consiliului.

În al doilea rând, nu există o dezbatere asupra problemelor europene pentru că presa nu le abordează.

Bruxelles se află totuşi la originea a 80 % din texte care ne guvernează cotidianul. Aceste probleme ar trebui tratate ca probleme de politică internă. Dar presa vorbeşte de ele ca şi cum ar fi vorba de politică externă sau afirmă că "problemele europene sunt prea complicate şi nu interesează pe nimeni". Rezultat, oamenii habar n-au de ceea ce se întâmplă la Bruxelles.

Percepeţi acum vreo evoluţie recentă în instituţiile europene spre mai multă democraţie?

De la tratatul de la Lisabona încoace, am asistat la un transfer de puteri, de la Comisia Europeană spre Parlament. Însă în acelaşi timp, a existat şi un transfer de puteri de la statele membre spre Comisie. Aceasta rămâne deci cea mai importantă instituţie din Bruxelles. Însă membrii săi nu sunt aleşi, şi nici preşedintele Consiliului European. Cred că ar avea mia multă legitimitate dacă s-ar supune probei urnelor. Şi aceasta ar permite şi o contrabalansare a importanţei statelor membre.

Mai aveţi încredere în Europa acum că aţi văzut culisele?

Bineînţeles. N-aş fi făcut acest film dacă nu aş fi fost un european convins. Şi pentru Matthieu e la fel. Sunt austriac şi am locuit în mai multe ţări europene. Am plecat în Spania cu programul Erasmus. Am trăit 12 ani în Italia şi locuiesc acum între Austria, Germania şi Italia, fără a trebui să schimb moneda. E ceva.

Am încredere în instituţiile europene dar ele trebuie să se adapteze la puterile care le-au fost conferite. Adică să fie mai democratice. Dacă aş fi de părere că Europa trebuie să dispară? În niciun caz. Cred într-o Europă şi mai integrată.

Interviu realizat de Gian Paolo Acardo.

Photo: Stephanie Langer – ©Friedrich Moser.

Comentariul tău