În perioada 13-16 februarie, la Nürnberg s-a desfăşurat cel mai important (ca talie şi ca renume) salon de produse agricole biologice, BioFach 2013. Pentru anul acesta, România a fost invitata de onoare, o premieră care încoronează 10 ani de prezenţă asiduă.

Nürnberg fusese pe vremuri o tribună pentru Adolf Hitler. Pentru adunările şi discursurile lui, mii, zeci de mii de germani parcurgeau sute de kilometri pentru a asculta discursurile din tribunele Zeppelin. La peste o jumătate de secol după, oraşul, ras de pe suprafaţa pământului în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost reconstruit de la zero de o generaţie întreagă de turci, de italieni şi seamănă cu ceea ce ar trebui să fie un oraş european prin excelenţă. Un aeroport, un metrou, o populaţie heteroclită şi multilingvă care ştie să primească vizitatorii veniţi din toate colţurile globului, pentru cel puţin trei-patru evenimente pe an.

Ar fi, mai întâi, tradiţionalul târg de Crăciun, cel mai cunoscut din Germania, care are loc, ironie a sorţii, în piaţa în care fuseseră arşi cândva locuitorii evrei ai oraşului; apoi, cel mai mare târg de arme din lume, cel mai mare salon de jucării din lume, şi, în fine, dar nu în ultimul rând, cel mai mare salon de produse biologice din lume.

Anul acesta, poate mai mult ca în alte dăţi, printre puhoaiele de vizitatori care se înfăţişau la porţile salonului, dis-de-dimineaţă, s-au aflat şi foarte mulţi români. Enumăr mai întâi VIP-urile (mă gândesc la Daciana Sârbu, eurodeputat, la ministrul român al Agriculturii, Daniel Constantin, la comisarul pentru Agricultură, Dacian Cioloş), dar am un gând mai ales pentru acei români care, lucrând în domeniu sau simpli turişti, au venit la Nürnberg de la mii de kilometri. Aveau şi de ce. Drapelul românesc flutura la toate intrările, iar standul oficial al României număra peste 50 de participanţi veniţi din toată ţara.

De la 17.000 de hectare la 300.000 de hectare în agricultura ecologică

“Pe vremuri, în 2003, am venit cu câţiva fermieri, doar ca simpli vizitatori: nu aveam un stand. Ulterior, cu sprijinul Ministerului român al Agriculturii, am obţinut un stand, pe care l-am dezvoltat de la an la an. Mereu în hala 4. Anul acesta suntem <ţara anului> şi credeţi-mă că a meritat cu prisosinţă, niciodată nu am văzut un stand mai important şi mai strălucitor”, ne mărturiseşte Albert Imre, preşedintele Asociaţiei Bioagricultorilor din România, Bioterra.

Evident, aflăm că participarea are un cost al standurilor şi al organizării, care este de aproximativ 800.000 de euro, după cum afirmă dl Imre. Dar contractele curg încă din prima zi. Într-o spirală a concurenţei europene, România a făcut un salt imens: dacă la începutul anului 2000 România consacra agriculturii ecologice 17.000 de hectare, anul acesta vorbim de 300.000 de hectare.

Iar în ceea ce constituie produsele, n-aş sti despre ce să vă vorbesc mai întâi: despre fructele de pădure care s-au ordonat ca prin magie pentru a alcătui numele România, de mierea inginerului Bogdan Victor (spre care a fugit literalmente, pentru a mai gusta o dată, comisarul Cioloş), fructele uscate ale ONG-ului cooperativ din Odorheiul Secuiesc, Szekelygyümölcs, sau vinurile de pe Domeniile Franco-Române. Deci poate că cel mai bine ar fi să vă vorbesc despre vizita iniţiatică întreprinsă alături de comisarul Cioloş şi staff-ul lui…

Acord pe agricultură biologică UE-SUA

“Există o aşteptare a consumatorului european pentru produse biologice, a consumatorului care caută pe piaţă aceste produse – aşa cum le caut şi eu – şi care nu-şi mai pune problema preţului, ci caută calitate”, crede comisarul Dacian Cioloş. “Pe de altă parte, noi, Uniunea Europeană, acoperim alături de Statele Unite ale Americii peste 80% din producţia bio la nivel mondial. Dincolo de valoarea comercială a acordului UE-SUA, privind standardele echivalente în agricultura organică (concret, produsele certificate ca fiind organice în UE sunt recunoscute la fel în SUA), semnat în 2012, e important angajamentul celor două părţi pentru respectarea unor standarde înalte de producţie. De aceea, tot ceea ce decidem noi, aici, în UE, asupra agriculturii ecologice influenţează practic toată lumea”.

De justeţea acestei afirmaţii m-am convins… încă din timpul călătoriei cu metroul din Nürnberg. Pe parcursul celor câteva zeci de minute care sunt necesare pentru un traseu Altstadt (oraşul vechi) – Messe (parcul de târguri şi expoziţii), în jurul meu s-a discutat doar despre “global gap” în agricultură, despre mere şi căpşuni bio, şi, da, despre “Europa Man” ! Ah, nu ştiţi cine este… Este comisarul Dacian Cioloş, bineînţeles, care, după ce a surprins Uniunea lansând o consultare publică înainte de a lansa o reformă a Politicii Agricole Comune, ce a ieşit mai degrabă nevătămată din ultimul summit de la Bruxelles (7-8 februarie, o amputare de doar 6 procente), el a lansat nu de mult timp un alt şantier şi o altă consultare: cea a revizuirii pieţei de produse biologice, în derulare până în 10 aprilie, în care europenii sunt rugaţi să declare dacă doresc sau nu o dezvoltare a acestui tip de agricultură.

Suntem, potrivit datelor oferite de comisar, mai mult de 200.000 de fermieri biologici în UE, şi, în mare, 500 de milioane de europeni care dorim să ştim că ceea ce mâncăm este bun, sănătos şi folositor. Ultimele scandaluri pe această temă – ce avem în farfurie? – stau mărturie, chiar dacă în cauză nu se aflau fructe şi legume, OGM sau nu, ci carne de cal sau de vacă. Şi dacă am începe prin a răspunde la întrebările din formular?

Articol apărut iniţial în QMagazine

The Brussels Business, difuzat în acest 12 februarie pe canalul Arte, explorează lumea opacă a lobbyurilor care acţionează în culisele instituţiilor europene, dezvăluind influenţa fundamentală pe care acestea o au asupra deciziilor care privesc viaţa cotidiană a cetăţenilor europeni.

Co-realizator al filmului, Friedrich Moser explică cum a avut ideea realizării unui astfel de film, şi cum a convins lobbyştii să participe...

Presseurop : De ce aţi ales acest subiect, lobbyştii din Bruxelles?

Friedrich Moser: Este o poveste lungă. În primul meu documentar, realizat în 2001, era vorba despre varietatea limbilor din Europa. La două luni de la terminarea filmului, am fost contactat de European Training Institute, foarte cunoscut la Bruxelles şi necunoscut oriunde altundeva. M-au invitat să particip la un curs intensiv de iniţiere în domeniul instituţiilor europene, curs care ar fi trebuit să dureze un week-end...pentru 1750 de euro (fără taxe). Mi s-a părut cam scump. Era evident pentru mine că la Bruxelles există organizaţii care încearcă să se îmbogăţească pe spinarea oamenilor neinformaţi.

Cu timpul, opinia mea s-a schimbat. Şi mi-am zis în sinea mea că instituţiile europene erau atât de complicate încât aceste cursuri poate că sunt indispensabile. Începând din acel moment am vrut să fac un film cu acest subiect. Dar îmi lipseau trei lucruri: 1. Nu aveam contacte., 2. Nu aveam o poveste., 3. Nu ştiam cum funcţionează de fapt lucrurile. Atunci l-am contactat pe co-realizatorul filmului, Matthieu Lietaert, un specialist în ştiinţe politice care şi-a axat munca pe lobbying-ul de la Bruxelles. Cu cunoştinţele şi contactele sale, am ajuns să stăm de vorbă cu oamenii pe care-i vedeţi în film. Se întâmpla în 2008.

La scară naţională ştim cu toţii cine strage sforile în politică, cine este influent şi cine nu – industriaşii şi sindicatele, mai ales. În schimb, la scară europeană, nu avem nicio vizibilitate în acest domeniu. Mi s-a părut fascinant ca subiect. Ceea ce m-a interesat a fost să privesc cum se desfăşoară lucrurile în culise, care sunt persoanele care se învârt în jurul instituţiilor, care sunt think-thank-urile. Fenomene bine cunoscute în Statele Unite, dar necunoscute în Europa.

În film vedem două persoane care figurează se pare printre cei mai importanţi "ştabi" din Brussels Businnes: patronul Mesei rotunde a industriaşilor europeni, Keith Richardson, şi Pascal Kerneis, de la [European Services Forum](http://www.esf.be/. Cum de i-aţi convins să participe la proiect?

N-a fost foarte greu căci am fost clari de la început: vrem să prezentăm două puncte de vedere, cel al celor care controlează lobbyurile şi pe cel al lobbyştilor. Când Matthieu făcea cercetări, Pascal Kerneis se plângea de proasta imagine a lobbyştilor. În ochii opiniei publice ceea ce fac ei ţine de prostituţie, pe când de fapt este o muncă oricare. În filmul nostru el s-a străduit deci să arate în ce consta munca sa, cum lucrează lobbyştii, care le sunt strategiile.

Era vorba şi de încercarea de a le da un chip, de a-i extrage din zona de umbră în care sunt catalogaţi în general. Cu Keith Richardson, ştiam că trebuie să ne interesăm mai mult de ce ţine de Piaţa Unică Europeană (European Single Market). Este de fapt cel mai important lobby din Bruxelles. Se află la originea UE în forma sa actuală, cu piaţa unică pe care toţi o cunoaştem. I-am spus lui Richardson că am vrea să ne axăm pe perioada în care a fost implementată piaţa unică şi să discutăm cu actorii care au contribuit la aceasta. Ne-a mărturisit că vroia să scrie o carte pe subiect dar că niciun editor nu era interesat de povestea aceasta pe care nu ar fi citit-o nimeni. A fost deci încântat să ne-o povestească nouă.

Ce credeţi despre lobbying?

Credem că este inevitabil pentru funcţionarea democraţiei: interesele trebuie federate, luate în considerare. Dar dacă această activitate nu este reglementată, dacă nu există transparenţă, echitate, ea este destinată să influenţeze considerabil politica. Avem deja o problemă în Europa: lobbyingul nu este nici transparent şi nici suficient de echitabil. Astfel, lobbyiştii economici sunt în raport de 50 contra 1 în raport cu asociaţiile de consomatori din Bruxelles, ceea ce nu este cazul la nivel naţional. Unde sindicatele şi marile întreprinderi se află la acelaşi nivel şi sunt tratate identic de către stat.

La Bruxelles nu este cazul: industria domină net. Avem o mie de grupuri de experţi care sfătuiesc Comisia Europeană asupra legislaţiei care trebuie adoptată. Şi majoritatea sunt dominate de reprezentanţii intereselor marilor întreprinderi. Noi credem că este important să ascultăm vocea marilor grupuri, dar şi a consumatorilor. Ar trebui ca tratamentul să fie echitabil şi pentru unii şi pentru alţii.

Concurenţa dintre întreprinderi şi societatea civilă este ea în acest caz echilibrată?

Deloc. Luaţi de exemplu grupul de experţi De Larosière, pe care-l vedem în film. El sfătuia Comisia Europeană în materie de reglementare financiară, după criza care a izbucnit în 2008. Aceşti opt experţi aveau legături personale cu cei care au provocat criza sau care aveau antecedente în dereglementare. E totuşi o reuşită esenţială să fi căzut, pe un continent de 500 de milioane de locuitori, exact pe cele opt persoane care nu ar fi trebuit niciodată consultate.

După părerea dvs, instituţiile UE sunt democratice?

Da, dar există un deficit de democraţie în raport cu statele membre. În primul rând pentru că în statele membre parlamentul este implicat de la început în procesul legislativ. La Bruxelles nu este cazul. De ceea noi cerem ca Parlamentul European să aibă dreptul să implementeze şantierul unei legislaţii. Ar fi profitabil pentru ambele părţi. Acum Parlamentul poate doar bloca propunerile Comisiei sau ale Consiliului.

În al doilea rând, nu există o dezbatere asupra problemelor europene pentru că presa nu le abordează.

Bruxelles se află totuşi la originea a 80 % din texte care ne guvernează cotidianul. Aceste probleme ar trebui tratate ca probleme de politică internă. Dar presa vorbeşte de ele ca şi cum ar fi vorba de politică externă sau afirmă că "problemele europene sunt prea complicate şi nu interesează pe nimeni". Rezultat, oamenii habar n-au de ceea ce se întâmplă la Bruxelles.

Percepeţi acum vreo evoluţie recentă în instituţiile europene spre mai multă democraţie?

De la tratatul de la Lisabona încoace, am asistat la un transfer de puteri, de la Comisia Europeană spre Parlament. Însă în acelaşi timp, a existat şi un transfer de puteri de la statele membre spre Comisie. Aceasta rămâne deci cea mai importantă instituţie din Bruxelles. Însă membrii săi nu sunt aleşi, şi nici preşedintele Consiliului European. Cred că ar avea mia multă legitimitate dacă s-ar supune probei urnelor. Şi aceasta ar permite şi o contrabalansare a importanţei statelor membre.

Mai aveţi încredere în Europa acum că aţi văzut culisele?

Bineînţeles. N-aş fi făcut acest film dacă nu aş fi fost un european convins. Şi pentru Matthieu e la fel. Sunt austriac şi am locuit în mai multe ţări europene. Am plecat în Spania cu programul Erasmus. Am trăit 12 ani în Italia şi locuiesc acum între Austria, Germania şi Italia, fără a trebui să schimb moneda. E ceva.

Am încredere în instituţiile europene dar ele trebuie să se adapteze la puterile care le-au fost conferite. Adică să fie mai democratice. Dacă aş fi de părere că Europa trebuie să dispară? În niciun caz. Cred într-o Europă şi mai integrată.

Interviu realizat de Gian Paolo Acardo.

Photo: Stephanie Langer – ©Friedrich Moser.

Un Iurie Leancă la Paris este întotdeauna echivalentul a mai multor bune surprize. Îl mai văzusem pe vice-prim ministrul moldovean, ministru al Afacerilor Externe la Paris, cu ocazia unei dezbateri organizate la Centre d'Accueil de la Presse Etrangère. Dar nu-l ştiam nici pe departe capabil să ţină un discurs de aproape o oră, într-o franceză perfectă, fără notiţe şi adnotări, într-un univers fascinant: cel al prietenilor Republicii Moldova. Locul faptei a fost de această dată sala de consiliu a Sciences Po, în organizarea lui Florent Parmentier (fidelul prieten al acestei ţări dar şi profesor universitar doctor la Paris) şi al think-thank-ului Notre Europe. Pe rue de l'Université deci, un Leancă de zile mari, apărător convins al ideii de integrare europeană a Moldovei, ca şi un susţinător înverşunat al cauzei francofone.

Astfel, vizita de la Paris a fost prilejuită de o dorinţă a celor două ţări de a întări relaţii şi promisiuni referitoare atât la aspiraţiile europene ale Chişinăului şi dorinţa de sprijin din partea Parisului, cât şi de eventuale acorduri care ar putea fi semnate du ministrul de Interne, Manuel Valls. Acesta a şi promis, de fapt, o vizită la Chişinău în iunie viitor.

Cât despre starea actuală a Moldovei, cerută de participanţii la dezbatere, iată scurta analiză a vice-premierului:

În 2009, relaţiile noastre cu UE erau suspendate. Sosirea noastră la putere [Alianţa pentru Integrare Europeană], după 8 ani de guvernare comunistă, a schimbat lucrurile. Iar acum, după 3 ani, dacă ar fi să-l parafrazez pe Lenin, aş zice că am reuşit să facem doi paşi înainte şi doar unul înapoi.

Nu suntem perfecţi, dar încercăm să facem lucrurile cât mai bine. Uneori când sosesc acasă îmi găsesc soţia uitându-se la televizor, criticând ulterior guvernul. Totuşi sunt convins că o coaliţie aflată la putere este cea mai bună soluţie [pentru Moldova], în cazul acesta precis. Puterea în mâna unui singur partid nu duce la nimic bun. Moldova are deja cultura compromisului, va fi bine.

În ceea ce priveşte relaţia noastră cu Europa, cu UE... să vă dau un exemplu. Înainte de 2009 Moldova a fost vizitată de un singur comisar european. După 2009 avem deja 7 comisari care au vizitat Moldova, şi mai mult de 40 de delegaţii tehnice. Singura noastră problemă este că Moldova duce lipsă de o perspectivă clară de adeziune. Ţara noastră nu este încă eligibilă. Este foarte dur de acceptat, ca situaţie, căci moldovenii, dornici de a se alătura europenilor, se întreabă deja, şi pe bună dreptate, dacă şi statele membre ne vor cu adevărat. Avem nevoie de o luminiţă la capătul tunelului.

Cât despre francezi, vizitele au fost mai degrabă reuşite, afirmă un Iurie Leancă mai degrabă optimist. "Cineva mi-a zis că francezii sunt cartezieni, şi că înainte de a se gândi la extindere, ei trebuie să-şi facă curat în casă. Eu înţeleg acest lucru, dar şi noi avem nevoie de o viziune".

Bineînţeles, din meniul discuţiilor nu a lipsit nici Transnistria. Pentru Iurie Leancă, este vorba de o "problemă de răbdare"; iar cum "pentru un popor latin este greu să ai răbdare...". Dar, altfel, o foarte bună dovadă de ameliorare a relaţiilor între UE şi Rusia ar fi de altfel retragerea trupelor armate ruseşti din zonă, consideră Leancă, "pentru a le înlocui cu trupe de observatori, forţe civile, sub egida OSCE".

Iar la ultima întrebare, cireaşa de pe tort..."aveţi un pronostic cronologic, calendaristic, pentru invitaţia de aderare la UE?"

Totul depinde de dezvoltarea internă a Moldovei. Însă noi ştim că, unui copil care plânge i se va da lapte într-un final. Cât despre mine, personal, sper să putem prezenta oficial cererea de aderare la sfârşitul anului 2014.

Amen.

Criza nu îi împiedică pe spanioli să facă performanţă...…ci chiar dimpotrivă. Sâmbătă, 26 ianuarie, istoria patinajului artistic european (eu aş zice chiar mondial) a înregistrat o victorie istorică, la Zagreb: pentru prima oară în istoria acestui sport, la categoria bărbaţi, un spaniol aproape necunoscut a câştigat titlul de campion european. Javier Fernandez, evoluând pe un medley Charlie Chaplin, a reuşit să lase cu gura cascată nu numai un evantai de sportivi ruşi, obişnuiţi ai acestei probe, ci pe toţi comentatorii sportivi. Care s-au întrecut, într-un adevărat gest sportiv să laude performanţa tânărului spaniol: "un Nadal al gheţii", exclama entuziasmat un comentator francez, ţipând – nu e un eufemism – de bucurie că vede o figură inedită (printre cele câteva figuri sportive obligatorii). Uitând că strigă de bucurie pentru un spaniol, şi nicidecum pentru francezul Brian Joubert (şi el "iubit de ruşi", după cum am citit pe o pancartă din tribune). Eu însămi am aderat la această mişcare naturală, spontană, de adrenalină, specifică unui singur tip de sport: cel pur, unic, rar, în care entuziasmul nu mai are nici culoare, nici sex, nici morală, nici principii şi nici frontiere. Exerciţiul său a fost complet, superb, înfiorător dacă se poate spune aşa, prin armonie, prin expresivitate, prin modestie. Un nou Evgheni Pluşenko, aş mai putea spune, născut la antipozii blondului rus, într-o ţară care nu are mult de-a face cu patinajul artistic. Mi-au fost uitate ranchiunile şi deprimările (cum se face că România nu a dat niciodată un campion european la patinaj artistic, o ţară în care copiii din unele judeţe învaţă întâi să patineze şi apoi să meargă?)…

În fine, aceeaşi sâmbătă a fost umbrită de evenimentul din Egipt: 21 de microbişti au fost condamnaţi la pedeapsa cu moartea, în urma procesului care a urmat meciului de fotbal din 2012, care s-a soldat nu doar cu scorul de 3 la 1, ci şi cu moartea a 74 de suporteri. Au urmat, şi continuă încă, înfruntări între populaţie şi poliţie care au generat deja câteva decese. Este evident, trăim o situaţie aproape similară celei din 1969, când după un meci Honduras – Salvador, contând pentru Campionatul Mondial de Fotbal din 1970, a izbucnit un război soldat cu peste 2000 de morţi. Acum Egiptul trăieşte un război civil, datorat unui nevinovat, în aparenţă, meci de fotbal.

"Fotbalul nu are sex, morală, scrupule sau limite", scriam nu de mult. "În fotbal se insultă, se calcă pe principii, se ajunge la excese şi la violenţă. Din acest punct de vedere, fotbalul seamănă cu politica". Astăzi aş fi tentată să spun că, din păcate, nimic nu s-a schimbat. Doar dacă admitem că acest joc a ajuns, trist, doar un loc şi un mijloc de a se elibera de pulsiuni. De cele mai sălbatice pulsiuni. Ar trebui oare interzis, asemeni coridei?

La ce mai visează europenii? Haioasă întrebare într-un moment în care degringolada care are loc sub ochii noştri, ca într-o piesă de teatru de foarte proastă calitate, dar pentru care fiecare din noi a plătit un bilet scump pentru a asista, se transformă în încă o decepţie. Încă o trezire la realitate.

Europa apărării nu există. Nu există nici măcar voinţa sau dorinţa de a-i acorda o formă, acolo unde de fapt ar fi nevoie. Este trist că a fost nevoie de acest eveniment din Algeria, la In Amenas, care ocupă ecranele de televizor în permanenţă de câteva zile, de viaţa unor ostatici – şi un român printre ei – ca noi, europenii, să realizăm că s-a mai prăbuşit un zid din micul nostru castel medieval. Într-un moment în care este vorba nu doar de 40 sau 41 de ostatici, ci de europeni ameninţaţi de o grupare teroristă care nu are scrupule, în care veştile de pe banda neîntreruptă sunt alarmante şi dramatice ("Potrivit islamiştilor, 34 de ostatici au murit în urma bombardamentului efectuat cu câteva minute în urmă de algerieni", 15h39 ora Franţei, BFM TV), Uniunea Europeană nu face bloc comun, UE izolează Franţa într-o luptă care nu este numai a ei. Aceeaşi strategie ca şi în faţa crizei economice: este criza vostră, nu a noastră, descurcaţi-vă. Compătimim, suntem alături de voi, dar atât.

Dincolo de a încerca să înţelegem de ce, la peste 50 de ani de la crearea Uniunii, nu există încă o armată europeană, când, culmea, UE a fost creată întocmai pentru ca pe teritoriul Europei să nu se mai ajungă la vreun Al Treilea Război Mondial, rămâne o constatare. Europenii nu mai visează la Europa, nu mai aşteaptă nimic de la UE, sunt din ce în ce mai trişti şi mai dezamăgiţi de această entitate care nu-i mai protejează în faţa crizelor economice, nu le mai apără viaţa în caz de ameninţare de către terorişti, nu le mai răspunde la nicio aşteptare. Uitate libertatea de circulaţie, uitate posibilităţile de a se stabili şi de a lucra oriunde în UE. Ţin de trecut iar prezentul este aici. Nicio schimbare.

Este ironic dar extrem de interesant faptul că în aceste zile, 17-18 ianuarie, la Centrul ştiinţific al Academiei Poloneze de Ştiinţe, din Paris, 74 rue Lauriston, 75116, are loc un colocviu pe aceeaşi temă: "De quoi rêvent les Européens?" (La ce visează europenii?). Organizat de Luciana Radut-Gaghi şi Joanna Nowicki, de la secţia de antropologie culturală a Europei şi a francofoniei est-europene (ACEFE) din Universitatea de la Cergy-Pontoise (vestul Parisului), colocviul reuneşte specialişti internaţionali şi adăposteşte conferinţe de cel mai înalt nivel.

Cât despre tema colocviului, "nu, noi nu credem că europenii şi-au pierdut visele, dimpotrivă", ne răspunde Luciana Radut-Gaghi.

Noi credem că Europa însăşi nu mai face pe nimeni să viseze (cel puţin în Europa occidentală), şi de aceea am dori să vedem la ce mai visează de fapt europenii. Ceea ce ne interesează este felul în care imaginarul influenţează astăzi raţiunea, judecata, acţiunea, atât la nivel naţional cât şi european. Am dori să aflăm mai multe asupra implicaţiilor socio-politice ale imaginarului contemporan. Ar fi interesant, pentru noi, să înţelegem dacă mai există astăzi un imaginar colectiv european comun, şi dacă da, din ce se hrăneşte. Însă dezbaterile colocviului ne vor purta poate spre o altă pistă: cea a existenţei unui imaginar naţional, regional, local, şi care s-ar afla poate la baza unor conflicte între diversele tipuri de imaginar. În acest caz, mai putem revendica oare o oareşcare europenitate? Până la urmă, alături de Joana Nowicki, co-organizatoare a colocviului, vrem să aflăm care este rolul valorilor universale pe care le mai are astăzi Europa.

Foto: Reuters

...este mai mult decât un cuvânt sau o entitate fizică: da, aşa-zisele ziduri ale păcii, linii demarcatoare cât se poate de reale şi de veridice într-o Irlandă de Nord care încearcă astfel – spre admiraţia inclusiv a turiştilor care vin să le vadă expres – să impună pacea între catolici şi protestanţi.

De mai mult de o lună, de la decizia aprobată de municipalitatea din capitala Belfast, de a nu mai menţine în mod permanent (din 1906 încoace) drapelul englez (supranumit Union Jack) pe primărie. Ci doar 17-18 zile pe an. Cum a fost de exemplu în 9 ianuarie, aniversarea zilei de naştere a lui Kate Midlleton, posibila viitoare regină a Marii Britanii. Dar ziua de ieri aparţine deja trecutului, iar viitorul se va încimenta de exemplu sâmbăta care vine, şi care va începe cu noi manifestaţii şi înfruntări. Alte dovezi că "peaceline" e doar un vis. O iluzie. O dovadă, dacă doriţi, că Irlanda de Nord este doar un alt Kosovo, pe alte paralele. Un loc unde durerea morţilor trecuţi este la ea acasă, un loc unde rănile cauzate de înfruntările religioase se închid doar la suprafaţă, politic, economic, dar nu moral. Nu religios. Nu divin.

Este un steag, nişte culori, un motiv atât de serios de vrajbă? Pentru Brian Walker, de la Slugger O'Toole, sit esenţial pentru cei care doresc să "înţeleagă enigmele politicii din Irlanda de Nord", după cum îl descrie Gerry Feehily pe site-ul Courrier International, "Union Jack este dintotdeauna motivul de discordie al unei facţiuni împotriva alteia".

Pentru Le Monde însă, ar fi greşit să vedem în aceste înfruntări, mereu sângeroase şi mereu prilejuind inspiraţia unor cineaşti sau compozitori celebri, doar o componentă politică. "Drapelul este doar un catalizator al nemulţumirii unioniştilor protestanţi",scrie astfel Elise Féron, profesor de analiză a conflictelor internaţionale. "Ele sunt recurente, de la semnarea acordurilor de pace din 10 aprilie 1998, care au pus capăt la 30 de ani de înfruntări sângeroase. Şi ele exprimă un sentiment de nemulţumire născut pe fond de criză şi pauperizare. Unioniştii, partizani ai păstrării Belfastului în Marea Britanie, se simt îndepărtaţi de elitele care se regăsesc printre naţionaliştii care ar dori o unire cu Irlanda din sudul insulei [membră a UE şi aflată la preşedinţai rotativă până în iulie 2013]. Iar eroii luptelor sunt mai ales tineri, fără loc de muncă şi debusolaţi, care se înfruntă în jurul zidurilor dintre cartierele protestante şi catolice".

Deci, o problemă religioasă şi ziduri într-un secol în care ne lăudăm de fapt cu căderea lor...Ziduri acolo unde, de fapt, să zicem, la mii de kilometri distanţă, în România, zidurile care se ridică pentru a proteja populaţia română de romi (sau invers), sunt arătate cu degetul. Poate că problema vine din faptul că acordurile nu au fost urmate de exemple concrete de conciliere. De împăcare, în toate sensurile, dar mai ales religios. Acolo unde, în loc să fie dărâmate, aceste ziduri sunt expuse turiştilor, ca nişte maimuţe, acolo unde edilii, naţionalişti, nu fac nimic pentru a uşura viaţa unioniştilor din cartierele defavorizate, sâmburele discordiei va naşte în continuare monştri. Nu degeaba se zice că cele mai sângeroase şi mai dureroase războaie s-au născut pe motive religioase..."Procesul politic a fost atât de lung şi de dificil de implementat încât unii au uitat că acest conflict nu este doar politic", trage concluzia Féron, în interviul publicat de Le Monde. Englezii se vor confrunta cu un referendum scoţian în 2014. Urmează Irlanda de Nord? Peaceline se va transforma într-un vis sau va rămâne obiectiv turistic şi potenţială bombă cu explozie întârziată?

• Imagine "A set of gates in the Peace Line on Lanark Way, Belfast", credit Flickr: 'Gates in the 'Peace Line'

Bună dimineaţa 2013! La Paris miroase a primăvară, cerul este senin iar în aer pluteşte, ca un presentiment, o arie, o melodie, "Sur un fil", de Circus(trupa lui Calogero): "sur un fil, on marche sur un fil, si on fait l'imbécile, on abîme nos histoires...". Fraza este, ca de obicei versurile unui cântec fabulos, valabilă pentru tot şi toate: Europa, lumea, povestea noastră personală, Presseurop, dacă vreţi...

Şi atunci, ce alternativă? Potrivit ultimei ediţii a anului trecut semnate Libération, cuvântul anului va fi "zlataner": a se ocupa de ceva cu vigoare, a domina, potrivit Consiliului limbii suedeze, care se pregăteşte să introducă acest cuvânt (francez, inventat de Guignols la puţin timp de la venirea lui Zlatan Ibrahimovicila Paris Saint-Germain) în dicţionarul lingvistic naţional. Hai să Zlatanăm deci...aşa cum putem, dar cu suflet, în orice situaţie.

Să nu ne pese că în noaptea de Revelion au fost arse 1193 de maşini, în Franţa, căci, aşa cum spune ministrul de Interne, Manuel Valls, "este o specificitate franceză" (deci un motiv de mândrie?), şi nici că datorită preşedintelui sirian am mai pierdut ceva din "gustul insuportabil al libertăţii, cel care ne-a putea contamina pe toţi, pe vecinii noştri şi chiar planeta întreagă, de la Kremlin la Beijing sau la Teheran" (a spus-o filosoful André Glucksmann, într-un excelent editorialintitulat "2011-2012: revolutions et contre-revolutions", în acelaşi număr al Libération).

Avem cu ce să ne mândrim deci în anul care a trecut? Unii transmit pe Facebook că nu prea. Alţii înalţă ochii spre cer şi se bucură că au mai trăit un an. Fetiţa mea, în ceea ce o priveşte, este fascinată de avioanele care croşetează cerul parizian, invariabil, într-o dantelă misterioasă, cu serpentine mai joase sau mai înalte, mai transparente sau mai bănuite à peine...De fiecare dată când le vede, se bucură şi râde.

Pentru 2013 ce-ar fi dacă, la urma urmelor, am juca şi noi jocul acesta: hai să ne închipuim că i-am invidia pe acei piloţi de avion care au satisfacţia şi plăcerea de a urca foarte sus, de a privi literalmente lumea de sus, de a-şi lăsa necazurile în balamucul terestru şi de a simţi, de a se simţi, pentru câteva ore, stăpânii lumii? Eu aş vrea, aş fi vrut, dacă aş mai fi avut timp, dacă aş mai putea reface ceva în viaţă, să fiu pilot de avion. Măcar pentru această capacitate de exorcizare a necazurilor. Vă amintiţi, oare, cum pe vremuri, a zbura era echivalent cu a ieşi din comunism, a zbura era un vis şi însemna extaz, plutire, scăpare, descătuşare? Cred că pentru mulţi zborul înseamnă încă acest lucru...

Alors, pentru acest nou an în Europa, în Uniunea Europeană, în vieţile noastre, în clipele noastre de singurătate sau de tristeţe, un singur gând: fasten your seat belts!!! Căci, aşa cum îşi termina Glucksmann articolul,

mondializarea nu este doar o afacere cu mulţi bani, ea nu se limitează doar la fluxurile financiare şi la scimburile economice. Modelele revoluţiilor de catifea, stilePraga sau Varşovia, Tunis sau Cairo, sunt şi ele imitabile la scară mondială, asemeni represiunilor despotice fără credinţă şi fără lege. Deci ce fel de ordine a lumii se vede la orizont? Între revendicările de libertate din stradă şi moartea care cade din cer, o parte din destinul nostru se joacă acum la Damasc.

foto perso: apus de soare deasupra Parisului, din avion!!!

Daniel Ţecu a înfiinţat Asociaţia pentru Dezvoltarea Economică şi Culturală a Românilor din Spania (ADERE), iar în 2008 a pus bazele Federaţiei Asociaţiilor de Români din Europa (FADERE). Într-un interviu acordat Iulianei Alexa el dezvăluie realitatea imaginii românilor din afara graniţelor.

Câţi români trăiesc şi muncesc azi în afara României?

Se tot vorbeste că în afara graniţelor României ar locui 3 milioane de români. Eu cred că sunt mult mai mulţi. In jur de 7 milioane. 3 milioane şi jumătate în Europa şi 3 milioane şi jumătate în Statele Unite şi Canada. Evident, să nu uităm ca există două tipuri de diaspora. Aşa numita disidenţă formată din români plecaţi în general în SUA, Canada şi Germania înainte de 1989 şi în primii ani dupa Revoluţie, şi diaspora economică formată din români care au plecat în toată lumea, cu intenţia de a munci un timp şi de a se intoarce. Cei mai mulţi se află în acest moment în Italia, în jur de 1 100 000 de români, şi Spania, în jur de 900 000.

În ce domenii activează? Câţi au meserii de înaltă calificare?

Pana acum câţiva ani a existat mai în toate ţările o cultură a muncii-gunoi, adică toate domeniile care nu erau ocupate de către autohtoni erau ocupate de străini şi evident şi de către români. În general bărbaţii în construcţii şi femeile menajere în casă. Acum lucrurile s-au schimbat. Dacă ai acte în regulă poţi lucra în orice domeniu, poate cu excepţia celor care pleacă din România pentru o munca temporară. Ei lucrează în agricultură însă doar pe perioada de sezon. În acest moment în Europa doar 3% dintre români lucrează în domenii foarte calificate cum ar fi medicina, cercetarea. Mai există un număr foarte mare de români care sunt licentiaţi şi ajung să muncească în Occident în muncile de jos.

Care ai spune ca e cea mai mare problemă a românilor din diaspora? Imaginea în comunităţile locale? Somajul în creştere? Discriminarea?

Am realizat aproape annual un top al problemelor românilor din diaspora. Este adevărat că există probleme generale ale diasporei şi probleme specifice ţării în care sunt românii.Totuşi până şi problemele generale au căpătat modificări în ultimii ani din cauza crizei economice. Dacă pâna acum 2 ani preocupările românilor erau legate mai mult de imaginea lor în ţara unde locuiesc – să-şi păstreze identitatea românească, să păstreze limba română – astăzi majoritatea sunt preocupaţi de a avea un loc de muncă, de a-şi putea plăti ratele la bancă şi de a avea ce mânca.

Se schimbă românii atunci când ajung în alt mediu de lucru? Capătă o altă etică a muncii?

După doar câteva săptămani de lucru în străinătate românii învaţă să muncească mult mai conştincios. Învaţă o limbă străină, învaţă să se comporte mai frumos cu cei din jur, devin mai sociabili. Schimbări sunt în toate domeniile: începând de la a învăţa să nu mai arunce hârtii pe jos, până la a se bucura de gastronomia ţării în care s-au mutat.

Schimbări sunt şi în plan familiar. Există o emancipare familială generală creată de libertatea oferită de noua ţară, de faptul că nu mai există vecinul sau prietenul care să te vadă ce faci, de faptul că la început îţi este puţin mai greu să socializezi, să îţi faci prieteni. Aceasta are ca rezultat întărirea relaţiilor familiale. Bărbaţii se comportă mai frumos cu soţiile, devin mai puţin misogini, părinţii sunt mai atenţi cu copiii. Totuşi sunt şi multe cazuri de familii care atunci când ajung într-un mediu nou se destramă. Divorţul între familiile din diaspora a atins cote mult superioare celor din ţară.

Exista schimbări şi în rândul copiilor. Numărul copiilor care nu îşi termină liceul a ajuns îngrijorător. Ei preferă să înceapă să muncească în domenii în care au un câştig redus dar rapid decât să îşi termine şcoala.

Cum e apreciată pregătirea lor profesională în diverse domenii? Sunt românii competitivi pe piaţa internaţionala a muncii? Sunt domenii în care sunt mai competitivi decât în altele?

Am văzut aproape toată lumea. Am cunoscut multe popoare şi pot spune că românul este poate cel mai inteligent individ. Spun individ pentru că românului i se cunoaşte valoarea ca individ. Atunci când i se cere să lucreze în echipă deja apare invidia, un alt dar al românului. Foarte invidios pe cel de lângă el.De aceea cred că românii excelează în toate domeniile. Au un sistem de adaptare foarte mare. Când se specializează într-un domeniu devin cei mai buni.

Sunt mobili? Se mută în diverse regiuni ale Spaniei, de exemplu, acolo unde găsesc de lucru?

Naşterea Uniunii Europene are ca rezultat o mobilitate generală. Este evident că românii sunt prin excelenţă mobili. Cea mai mare mobilitate o au cei care lucrează în agricultură. Ei rămân într-o zonă atât cât este sezonul pentru care au fost chemaţi(căpşuni, portocale, măsline) după care se mută în alte zone ale ţării sau revin acasă.

Următoarea categorie cu mobilitate destul de mare este a celor care lucrează în construcţii. Astăzi locurile de muncă în domeniul construcţiilor sunt din ce în ce mai rare în toată Europa. Acest lucru creează o competiţie destul de mare, oamenii ajungând dispuşi să schimbe şi ţara în căutarea unui loc de muncă.

Românii cu cea mai puţină mobilitate sunt cei care şi-au luat cetăţenie, şi-au cumpărat proprietăţi iar copiii lor s-au căsătorit cu parteneri din ţara în care locuiesc.

Se văd eforturi de coagulare ale unor comunităţi româneşti în diaspora?

Românii din diaspora nu sunt uniţi. Cel puţin nu sunt uniţi cum este cazul altor naţiuni. Întotdeauna s-a vorbit despre un interes obscur al conducerii României dinainte de 89 de a ţine românii din străinătate dezbinaţi. S-au scris şi cărţi în care se arată că Serviciile Secrete (SIE) aveau misiunea de a nu lăsa ca românii din diaspora să se organizeze şi să se unească. Astăzi nu mai există nimeni să îi ţină dezbinaţi. Totuşi este foarte greu să îi uneşti. Bisericile şi Asociaţiile crează de multe ori mici Românii in care spiritul şi cultura românească sunt ridicate la nivel de sfinţenie.

Locuri unde se fac eforturi foarte mari pentru păstrarea culturii româneşti. Cunosc foarte multe asociaţii care lucrează din bani proprii fără nici o subvenţie şi realizează lucruri impresionante. Există şi un proiect al Ministerului Învăţământului din România în care copiii sunt învăţaţi limba şi cultura românească.

Cum vezi schimbarea imaginii negative pe care o avem din cauza păcatelor minorităţii rome? Există eforturi in sensul acesta? Probabil că există şi comunităţi unde românii sunt bine văzuţi. Care sunt ele?

Imaginea românilor în general nu este una bună. Există totuşi diferenţe. Românii care locuiesc în Statele Unite se bucură de o imagine mult mai bună decât cei din Europa, iar cei din Spania au o imagine mult mai bună decât cei din Italia.

Cauzele sunt diverse. Cerşetorii români de origine romă care împânzesc capitalele Europei, infractorii români care ocupă un loc de frunte în statisticele Poliţiei sunt cauzele cele mai importante care crează imaginea proastă a românilor. De câteva luni o altă cauză a făcut ca noi, românii din diaspora, să fim arătaţi cu degetul, şi anume luptele politice din ţară, traseismul politic. Toate aceste lucruri au un rezultat foarte negativ asupra românilor şi fac ca viaţa lor să fie din ce în ce mai grea. In privinţa cetăţenilor români de etnie romă, eu cred că ar trebui să se acţioneze la nivel european. Mobilitatea romilor face imposibil un control din partea Guvernului României.

Uniunea Europeană ar trebui să găsească proiecte prin care să-i integreze. Sunt total împotriva expulzărilor. In mod special cum procedează Guvernul Francez. Din două motive. Primul este că în această lume nu există vină colectivă. Nu poţi să expulzezi o familie întreagă doar pentru că tatăl este un delicvent.

Al doilea motiv este faptul că Europa se vrea a fi un spaţiu deschis. In acest caz, nu poţi expulza pe cineva din acest spaţiu lasăndu-l în acest spaţiu. Nu are logică. Nu poţi expulza din Franţa în România, ţinând cont că este acelaşi spaţiu. Toate aceste expulzări nu au ca rezultat decât denigrarea României şi a Românilor din diaspora.

Interviu realizat de Iuliana Alexa

Pe 29 noiembrie, Comisia de Afaceri economice și monetare din Parlamentul European a aprobat poziția adunării asupra supervizării sistemului bancar european. Ea va servi drept bază negocierilor cu statele membre, în vederea adoptării unui text asupra uniunii bancare de Consiliul miniștrilor de Finanțe pe 4 decembrie. Este vorba despre un dosar pe care primul vicepreședinte al Parlamentului, Gianni Pittella, l-a urmărit îndeaproape. El a vorbit despre acest lucru pentru Presseurop, într-un interviu acordat în ajunul votului Comisiei.

Presseurop – Unde suntem în privința uniunii și supervizării bancare?

Gianni Pittella – Berlin nu vroia mai ales ca Banca Centrală Europeană (BCE) să-și poată exersa controlul asupra băncilor mai puțin importante, și mai ales asupra  acestor aproape 1 600 de Landesbanken, (bănci regionale) și case de economii germane. Dar am ajuns la un compromis: comitetul de supervizare al BCE va fi comptent pentru băncile naționale și cele al cărui faliment ar antrena un risc sistemic, precum și asupra celor care au cerut o asistență financiară din cauza dificultăților lor. Autoritățile bancare naționale vor superviza celelale bănci. Dar BCE va avea posibilitatea, dacă o consideră necesară, de a le urmări de asemenea, în funcție de caz, pe acestea din urmă. Parlamentul va trebui de asemenea să vegheze că nu există un conflict de interese între autoritatea de control și băncile controlate. Un subiect sensibil mai ales din cauza extremei permeabilități a sectorului bancar. Apoi, am stabilit că președintele și vicepreședintele comitetului de supervizare trebuie să fie aleși după aprobarea Parlamentului European – precum președintele BCE de altfel – cu scopul de a asigura controlul democratic asupra acestui organism. Vom cere de altfel ca acest comitet de supervizare să fie în contact permanent cu Comisia de Afaceri economice și monetare din Parlament. Cât despre punerea în practică, sperăm să fie aprobată de Consiliu la summitul din 13 și 14 decembrie, pentru ca supervizarea să poată începe progresiv la începutul lui 2013.

După ce este adoptat de comitetul de supervizare bancară, ce etape mai trebuie depășite pentru a ajunge la o veritabilă uniune bancară?

Există și alți pași de îndeplinit, mai ales în privința armonizării reglementării în materie de depozite bancare. Dar pasul cel mai important este supervizarea. Este chiar o revoluție: trecem de la 27 de supervizori naționali – un lucru absolut contradictoriu într-o Europă unde găsim bănci supra-naționale, un adevărat handicap – la un singur supervizor. Nu am putea împiedica noi crize bancare menținând sistemul actual. Punerea în practică a supervizării bancare unice are de asemenea avantajul de a ne angaja într-un cerc virtuos: dacă facem uniunea bancară, putem face uniunea economică și fiscală. Și de aici, uniunea politică, deoarece nu are sens să împărtășim la nivel european doar aspectul economic și financiar, și nu și pe cel politic.

Credeți într-o uniune politică?

Da! Chiar dacă există rezistențe pe care trebuie să ne străduim să le învingem. Și sper ca începând din 2014, data următoarelor alegeri europene, să începem stabilirea unei noi Convenții europene, care să doteze Uniunea cu noi reguli pe plan politic și să fixeze cadrul uniunii politice viitoare.

Credeți că Parlamentul are un rol de jucat în viața economică a Uniunii și în căutarea de soluții pentru criza economică?

Cu Tratatul de la Lisabona, Parlamentul a devenit co-decizional. Cred că în câțiva ani, va deveni o adevărată cameră legislativă. Pe termen lung, camera legislativă a Uniunii Europene va trebui să fie Parlamentul. Astăzi, vrem să ne facem auzită vocea în privința modului de gestionare a crizei. Ne batem pentru a-i face să înțeleagă pe cei ce slăvesc austeritatea că toate analizele confirmă că efectele unei politici bazate doar pe austeritate sunt devastatoare: datoria publică nu dă înapoi, recesiunea se instalează, șomajul crește, cererea internă scade, Europa pierde din competitivitatea internațională și previziunile pentru o întoarcere a creșterii spun că va trebui să așteptăm 2014.

Aveți propuneri alternative?

Trebuie dată pagina austerității. A venit momentul pentru investiții. Ne dorim un plan european pentru creștere, coeziune socială și dezvoltare durabilă. Un plan fondat pe finanțarea rețelelor de infrastructuri materiale și imateriale. Din primele fac parte rețelele feroviare, rețelele energetice, rețelele telematice și energiile regenerabile. Din a doua categorie fac parte educația, formarea, cercetarea și mobilitatea tinerilor. Este vorba de un plan cu o valoare de mai multe sute de miliarde ce trebuie stabilit cât mai repede.

Și unde veți găsi aceste miliarde, din moment ce statele membre înfruntă tăieri bugetare câteodată masive, deoarece nu mai au bani?

Trebuie să stabilim bonuri de trezorerie europene – faimoasele eurobonduri – cu scopul de a aduna în jur de 3 000 de miliarde de euro. Această sumă, nu am inventat-o eu, ci economiștii conduși de [fostul președinte al Comisiei Europene] Romano Prodi și de [economistul italian] Alberto Quadro Curzio. 2 300 miliarde ar fi destinate punerii în comun a datoriei europene, și deci reducerii acesteia; cele 700 ce rămân ar fi utilizate pentru a finanța planurile de investiții. Îi spunem dnei Merkel și cetățenilor germani “Ascultați, lansarea acestor eurobonduri nu vă va costa un cent, pentru că garanția acestor eurobonduri va fi furnizată de rezervele în aur sau de statele membre și de patrimoniul lor public”.

Statele pot garanta în același timp propria lor datorie publică și o eventuală datorie publică europeană?

Rezervele lor în aur și patrimoniul lor sunt suficiente. Am putea decide ca statele să-și consacre pentru garanția eurobondurilor partea din PIB excedând 60% [partea din îndatorarea publică admisă de criteriile de convergență a euro]. Tehnic, este posibil. Trebuie să luăm act că este soluția bună. Apoi, dacă pentru a susține eurobondurile, dna Merkel cere să avansăm asupra uniunii bugetare, adică statele membre din zona euro să respecte criteriile prevăzute de pactul bugetar și să existe [din partea UE] un control mai sever asupra politicilor lor de bilanț, spun “OK”. Atât timp cât avansăm și cu uniunea politică.

Ați evocat ipoteza ca Parlamentul să devină camera legislativă a UE. În prezent, acest rol este jucat de Consiliu. Cum vedeți raporturile între aceste două instituții în acest caz?

Îmi imaginez o putere legislativă bicamerală – Consiliul fiind cea de-a doua cameră, un fel de Senat – unde cele două camere să aibă aceleași puteri. Președintele Consiliului ar fi asemenea unui președinte de Senat. Cu condiția să nu ne imaginăm transformarea Consiliului în organ executiv, dar asta ar pune sub semnul întrebării rolul Comisiei.

În viitor, vă imaginați mai degrabă o UE federală, sau o uniune cu două, ba chiar trei viteze, sau o uniune mai interguvernamentală?

Dorința mea este de a ajunge la o uniune federală. Interguvernamentalul nu a produs rezultate strălucite. Pentru că logica interguvernamentală spune că orice negociere este condusă de interesele naționale. Și e clar că aceste sunt divergente.

O reformă care revine frecvent în articolele pe care le-am publicat este aceea a alegerii prin sufragiu universal a președintelui Comisiei și a comisarilor europeni. Ce credeți despre asta?

Sunt favorabil alegerii directe a președintelui Comisiei. Și ea s-ar putea face chiar din 2014, fără a bulversa regulile conform cărora funcționează acum alegerile europene: dacă partidele aparținând unui grup politic din Parlamentul European indică în timpul campaniei care este candidatul lor la președinția Comisiei, alegătorii vor vota de asemenea pentru acesta din urmă. Dacă Partidul Socialist European îl indică pe actualul președinte al Parlamentului, Martin Schulz – ceea ce îmi doresc, deoarece are toată anvergura necesară pentru acest post – toate partidele afiliate îl vor indica pe Schulz drept candidat.

Ce credeți despre ipoteza listelor electorale transnaționale, cu candidați care se prezintă în alte țări decât a lor?

Sunt pentru. Sunt de asemenea pentru alegerea comisarilor europeni printre eurodeputați, deoarece asta ar permite sustragerea nominalizării lor guvernelor și rezolvarea deficitului democratic, una din relele care afectează astăzi Europa.

Interviu realizat de Gian Paolo Accardo

"Vampirul este un tip care, deşi a luat un mers simplu (aller simple), are norocul (sau ghinionul) de a se trezi cu un dus-întors...". Lucrurille par simple din punctul de vedere al draculologului(?!)  Matei Cazacu. Cel mai important specialist din lume în domeniu a acordat vizitatorilor Salonului de carte din Balcani, care tocmai s-a încheiat, la INALCO Paris, în sfârşitul de săptămână trecut, o conferinţă, eclectică, în care a trecut totul în revistă. Cert, a început prin a face o istorie pasionantă a umorului românesc, în literatura lumii, şi a încheiat, nonşalant, cu domeniul care-l caraterizează.

Fascinant. Eram cu toţii lipiţi de scaune, cu gura deschisă a whaou, întrebându-ne cum de este posibil să ştie atâtea...O enciclopedie ambulantă, pe un subiect în care, să fim cinstiţi, s-a cam spus totul.

Ei nu. "Prima preocupare a oamenilor vii este să asigure mortului un dus direct. Simplu, un bilet pentru lumea de dincolo. Dar, ca toate lucrurile făcute de om, au existat şi rateuri. Morţi îngropaţi de vii. Strigoi...româneşte spus". Din start, eu deduc că Dracula ar fi născut dintr-o eroare umană?

Mergem mai departe..."Biserica a instrumentat acest aspect. Vampirismul a ajuns să fie în corelaţie cu dezlegarea sau legarea sufletelor...Numai că în ortodoxism nu există purgatoriul, ca la catolici, deci lucrurile se complică". Pe scurt, ca să se rezolve şi mai bine această ciudăţenie, doi savanţi francezi au creat, în secolul al XVII-lea, certificatul de deces şi cimitirele situate în afara oraşului. Erau prea mulţi morţi îngropaţi de vii...

Dincolo de aceste aspecte inedite, care au făcut deliciul unei seri reci de noiembrie la INALCO, mă întorc la un film: Hotel Transylvania, realizat de Genndy Tartakovski, şi văzut la Bucureşti (într-o super companie !). Doar adulţi în sală pentru un film care încerca să vadă lumea din punctul de vedere al lui Dracula şi al confraţilor lui: Frankestein etc. Se pare că există plângeri cum că sunt prea persecutaţi şi prea acuzaţi de toate relele din lume. Dezbaterile de abia au început.

“Să punem capăt crizei”: subiectul îi preocupă pe conducătorii europeni de luni bune, pentru moment fără rezultat concludent. Atunci de ce să nu începem căutarea de idei diferite şi să reluăm dezbaterea cu o privire nouă, cea a liceenilor veniţi din toată Europa? Acesta era spiritul celei de-a 71 sesiuni a Parlamentului European al Tinerilor care a avut loc la Amsterdam între 2 şi 10 noiembrie şi al cărui partener media a fost Presseurop.

Timp de 8 zile, 220 de delegaţi, veniţi din 36 de ţări, cu vârste între 16 şi 22 de ani, alături de alţii mai experimentaţi şi ceva mai în vârstă, au analizat teme diverse precum accesul la educaţie şi slujbe, uniunile monetară şi bancară, egalitatea bărbaţi-femei pe piaţa muncii sau diplomaţia europeană. Prezentate de 15 comisii, ce imită comisiile adevăratului Parlament European, 15 rezoluţii au fost apoi supuse dezbaterii şi votului adunării generale. Cele 13 care au fost adoptate vor fi apoi trimise la Bruxelles, cu speranţa că ele vor inspira viitoarele texte de lege pregătite de Comisia Europeană şi votate de Parlament.

Creat acum 25 de ani la Fontainebleau, Parlamentul European al Tinerilor ţine în fiecare an trei sesiuni internaţionale şi o sută de întâlniri la nivel naţional sau internaţional. Aproximativ patruzeci de rezoluţii sunt deci adoptate în fiecare an, dar, din câte se ştie, niciuna nu a fost retranscrisă în drept european. Poate pentru că, după cum aminteşte prinţul Constantijn al Olandei (director adjunct al cabinetului compatrioatei sale Nellie Kroes, comisarul european pentru Agenda Digitală) la deschiderea sesiunii, mai multe zeci de parlamente europene tematice sau pe categorii există alături de cel al tinerilor. Poate şi pentru că, deschis tinerilor din ţările membre ale Consiliului Europei (plus Belarus), nu poate fi cu adevărat un alter ego junior al Parlamentului European.

Dar Parlamentul European al tinerilor nu se limitează la această speranţă bine menţinută până la urmă, ba chiar idealistă. După cum explică preşedinta acestei sesiuni, Gillian O’Halloran, “Parlamentul European al Tinerilor este o organizaţie de tineri al cărui scop este să adune tineri din toată Europa”. Obiectivul său, adaugă ea, este “de a face să cadă barierele între tineri de naționalități diferite și veniți din medii diferite, și de a le da un spațiu pentru a dezbate aceste subiecte astfel încât să-și poată reprezenta propria opinie, mai degrabă, decât, de exemplu, cea a țării lor sau a unei organizații oarecare.”

Parlamentul European al Tinerilor este deci înainte de orice un loc de învățare a cetățeniei europene în care reflexia, schimbul și dezbaterea sunt în același timp un mijloc și un scop. Susținerea de dezbateri, mai ales în engleză dar și puțin în franceză (cele două limbi oficiale ale sale), arată, de altfel că această ambiție este atinsă. Deoarece delegații, în largul lor și bine informați asupra subiectelor abordate (ei fiind sfătuiți în munca lor în comisie de reprezentanți ai instituțiilor europene), știu deja cum să dezbată cu claritate și hotărâre.

Asta arată și că delegații, selecționați la scară națională din cluburile conduse de profesori în cadru școlar, în general, sunt, după cum scrie Gillian O’Halloran, “la crème de la crème”. Parlamentul European al Tinerilor poate deci fi considerat clubul elitei europene. Membrii săi nu vin totuși din cele mai mari licee din marile orașe europene, și nu sunt toți, după cum au arătat clar dezbaterile, “europeniști” necondiționați. Și prin asta, cu defecte și calități, Parlamentul European al Tinerilor este o reflectare a Europei de astăzi.

Cu câteva săptămâni în urmă am avut ocazia de a participa la simpozionul naţional de jurnalism de la Cluj. Tema anului: obiectivitatea (sau lipsa ei) în presa românească. Am prezentat o lucrare cu tema "Obiectivitatea, o dictatură a bunului gust (cu consecinţe asupra imaginii României în străinătate)". Şi am fost, surprinzător, în opoziţie cu alte lucrări prezentate, care susţineau, bizar, că lipsa de obiectivitate a presei româneşti este, de fapt, o calitate. Şi un salt înainte. Fragment.

Există o dictatură a pieţei media, care nu iartă şi care sancţionează. Jurnalistul nu are nimic mai sfânt şi mai important de apărat decât propria sa reputaţie. Ea este cea care îi deschide porţile, care i le şi închide. O să recurg la două exemple, pentru a ilustra aceste afirmaţii.

Am întreprins, în 2009, două călătorii de presă, clasice, organizate, primul, de European Jurnalism Center, din Bruxelles, respectiv de Ministerul de Afaceri Externe al României (MAE). Şcoala din Bruxelles a reunit jurnalişti veniţi din toată Europa, inclusiv din România, pentru o excursie didactică în Transnistria. Am asistat, deşi toţi jurnalişti cu experienţă, cuminţi, la toate demersurile făcute de organizatori şi la toate întâlnirile programate: la Tiraspol, cu reprezentanţii puterii, dar şi cu opoziţia, cu localnici românofoni, dar şi rusofoni. Cu politicieni, dar şi cu membri ai societăţii civile. Întoarsă la Paris, am scris mai multe reportaje, pentru diverse publicaţii.

MAE a organizat un voiaj de presă cu ziarişti din Franţa, cu ocazia campaniei alegerilor prezidenţiale. Ghidul nostru, pe atunci funcţionar în minister, astăzi actor al societăţii civile, şi jurnalistă pentru Foreign Policy România şi Dilema veche, Oana Marinescu, ne-a dat o sugestie:"M-am gândit să vă prezint atât preşedintele în exerciţiu, cât şi contra-candidaţii. Vă propun să vă puneţi de acord şi să le puneţi aceleaşi întrebări". Ni s-a părut ciudat, la prima vedere, dar am făcut-o. Rezultatul a fost uimitor: la finalul întâlnirilor, imaginea noastră era cristalizatǎ. Cu toţii, deşi extrem de diferiţi ca ziarişti şi provenind din redacţii diferite – Le Monde, Le Figaro, La Croix, Presseurop –, aveam aceeaşi opinie.

Anii au trecut şi, în decembrie 2012, decid să mă întorc în Transnistria, la alegerile prezidenţiale. Trimit cererea de acreditate, către Duma lor şi către Ministerul Informaţiei. Primesc răspunsuri afirmative, după ce trimit dovada apartenenţei la redacţia Presseurop şi Courrier International. La Tiraspol, în ziua alegerilor, atmosferă tensionată: deja, aflăm, eu şi colega cu care am plecat, că suntem, împreună cu Euronews, singurele publicaţii străine acceptate în ţară, şi că ziare ca The Guardian, Le Monde sau New York Times, Der Spiegel au fost respinse. Şi aflu, ulterior, şi răspunsul, în urma unei discuţii cu, pe atunci, candidul Evgheni Şevciuk."Bineînţeles că ne amintim de dvs., răspunde Nina Ştanski, pe atunci purtătoarea de cuvânt a aşa-zisului preşedinte transnistrean, astăzi ministru de Externe. Sunteţi singura din grup care a relatat obiectiv ce a văzut în Transnistria...".

Sigur, exemplul meu ar putea fi respins printr-un argument de genul: Transnistria nu există, este un stat nerecunoscut, opinia lor nu contează. Nu cred că este aşa. Obiectivitatea, ca principiu, ca dictat pe care îl aplic şi mi-l aplic zilnic, cu riscul de a părea pedantă – nu se spune aşa, titlul este vulgar, nu toţi românii sunt romi, trebuie respectate cele cinci întrebări etc. – a avut câştig de cauză şi a deschis uşi, forţând stima, chiar şi într-o ţară cu un conflict îngheţat, nerecunoscută de nimeni, cum este Transnistria.

Al doilea exemplu vine din Le Monde. În 16 octombrie, cotidianul francez, declarat de centru-stânga, publica un articol din care aflam că ziarul Libération, alt cotidian important de stânga, trebuie să găsească aproape 2 milioane de euro, pentru sfârşitul anului, pentru a evita un faliment. De vină ar fi retragerea unor patroni care-şi făceau publicitate în paginile ziarului, gen Bernard Arnault, proprietar al LVMH (Moët Hennessy – Louis Vuitton, lider mondial al luxului, care deţine între altele mărcile Dior şi Guerlain), cel care a renunţat să mai facă publicitatea promisă în acest ziar, pentru suma de 150 000 de euro. Din solidaritate, alţi mari patroni din domeniul luxului şi-au retras publicităţile. O pierdere estimată de cotidian la cel puţin 700 000 de euro. Toate consecinţe ale unei coperţi nefericite: la aflarea veştii cǎ Bernard Arnault a solicitat naţionalitatea belgianǎ, Libération a titrat : "Casse-toi pauvre con!" (Tai-o de aici, idiotule!). Povestea are şi un tâlc: expresia îi aparţine fostului preşedinte Nicolas Sarkozy, iar Libération, de stânga, susţine noul sistem de impozitare al preşedintelui François Hollande, de taxare a averilor care depăşesc un milion de euro cu 75 %. Motiv subliminal, considera cotidianul, al plecării bogatului francez. Morala stă într-o mică frază interogativă, retorică, la sfârşitul articolului, pronunţată de un jurnalist de la Libération: "Dacă am fi făcut un articol bine informat, împotriva lui Arnault, n-aş fi avut nimic de zis, dar să tratezi un patron de tâmpit, este oare jurnalism?"

În fine, mai rămâne o întrebare, care poate că este pertinentă pentru o parte din presa românească, subit partizană şi insultantă: cum mai poate rămâne obiectiv un jurnalist care a devenit, prin forţa lucrurilor, militant? Ca parte a societăţii civile, el este indignat, cu mai mult sau mai puţină dreptate, în faţa unor nedreptăţi sau a unei stări de lucruri care nu mai iese din tranziţie, din stadiul de "temporar". Cum mai poate fi obiectiv un jurnalist care, asemeni lui Albert Camus, nu numai un celebru scriitor şi filosof, ci si unul dintre cei mai celebri jurnalişti militanţi din lume, până la urmă, se simte direct implicat în tot ceea ce se întâmplă? ("Povestea asta ne priveşte pe toţi" Albert Camus, Ciuma, editura RAO, 2008) Adevărul este că, din acest punct de vedere, obiectivitatea devine transparenţă, subiectivitate dezinteresată dacă doriţi, dar în niciun caz nu trebuie abandonată.

Obiectivitatea nu este doar o dictatură a bunului gust, ci, mai ales, ultima apărare a unui jurnalist: în faţa cititorilor săi, a responsabililor săi, a justiţiei, a lumii. Obiectivitatea va face mereu diferenţa. Şi, în cazul României, chiar ar putea genera o presă europeană, o ieşire din statutul de presă naţională şi naţionalistă, propriu atâtor ţări din Estul Europei. Directorul adjunct al cotidianului El Pais, Xavier Vidal-Foch, îşi exprimase deja nemulţumirea în 2011, la Tribunele Presei de la Arcachon: "Presa din statele europene are o problemă de imagine şi de atitudine. Este teribil să descoperi, atunci când doreşti să preiei un citat, un text poate, să-l traduci, că jurnaliştii naţionali scriu ca şi cum ar scrie doar pentru ţara lor. Când o să se priceapă odată că presa nu mai este naţională, ci europeană? Că trebuie să scrii ca şi cum ai realiza că scrii pentru un public european, pentru un cititor european, care poate e la Bucureşti, cert, dar e şi în Madrid, în Paris sau Berlin...".

•    Fragment dintr-o lucrare în curs de apariţie, tipărită în urma simpozionului naţional de jurnalism din Cluj (octombrie 2012).

* Imagine de pe caricaturaSAI.ro, semnată de Şuţă Aurelian Iulius