Astăzi mă delectez cu un blog efemer, care va ţine o zi, cu puţin ghinion, şi mai mult, dacă este să ne luăm după felul în care unii (şi eu prima) profită de tradiţia franceză a Zilei Clătitelor (Le Chandelleur). Nu plecaţi!

Ştiu că să citiţi despre clătite nu vă încântă, însă eu personal am început să visez să mă joc cândva de-a criticul culinar de când am văzut prima oară un desen animat numit "Ratatouille". Şi de când am prins un alt obicei: oriunde merg, în orice zonă a lumii, sau regiune a Franţei, mănânc bucate tradiţionale. La schimb, de fiecare dată când prind ocazia îi obişnuiesc pe colegii mei de la Presseurop şi Courrier International cu bucate româneşti. În topul preferinţelor lor, salamul de biscuiţi, sarmalele, salata de vinete, zacusca...Gogoşi n-au gustat încă. De la sine înţeles, când trebuie să îi scot la restaurant, este un restaurant românesc.

Astăzi deci două cuvinte despre clătite. Nu pentru că mi-e mie poftă de ele, ci pentru că astăzi în Franţa orice muritor care se respectă mănâncă clătite. Este sărbătoarea numită "Le chandelleur", are o legătură cu aprinsul lumânărilor (les chandelles) şi ne vine de pe vreamea romanilor. Logic. Practic însă este o veche sărbătoare creştină care înseamnă că ai prezentat copilul (în ocurenţă copilul Isus), la patruzeci de zile de la naştere, Domnului.

În fine, revenind la aspectul papilelor gustative, să vedem: cele mai multe si mai variate clătite (în restaurante şi nu numai se mânăncă în zona Bretaniei); cele mai bune, după mine, sunt cele cu caramel şi lămâie în interior, sau cele cu miere, dar şi cele cu ciocolată sau gem sunt superbe; se spune că dacă astăzi este soare, vor urma 40 de zile de frig ("Quand Notre-Dame de la Chandeleur luit, l'hiver de quarante jours s'ensuit" – confirm, la Paris e un soare cu dinţi, dar fără zăpadă); francezii au mers mai departe cu inovaţia şi au inventat şi prăjitura cu clătite (încă nu am încercat-o, dar nu voi întârzia); o posibilă variaţie a pastei de clătite ar fi să turnaţi la final două picături de rom sau să răzuiţi coji de portocale sau lămâie.

În fine, dar nu în cele din urmă, se spune că cine mănâncă clătite astăzi va fi fericit. Mi-am convins deja prietena de la Bucureşti să mănânce clătite...

Bucătărese şi bucătari (se spune că cele mai bune clătite sunt făcute de bărbaţi), uniţi-vă!

Viscol, drumuri închise, zboruri anulate, avioane redirecţionate. Cod portocaliu. Iarna a simţit şi ea că se întâmplă ceva în România. Şi a venit cu arme şi bagaje, s-a instalat în toate colţurile ţării, dând jandarmilor altfel de bătăi de cap.

Au dat mobilizarea din Piaţa Universităţii, pe o alta, pe şosele şi bastoanele pe lopeţi. Poate cândva şi protestele din ianuarie 2012 vor fi subiectul unei pagini de istorie. Deocamdată, armata intervine pe drumurile patriei, şi bine face pentru că sute de maşini sunt blocate în timp ce autorităţile fac comandamente de urgenţă peste comandamente de urgenţă.

Până la transformarea lui 2012 într-un capitol din paginile de istorie, sau nu, aceeaşi istorie imortalizată într-o expoziţie numită “Iarna la noi” propune o imagine a anotimpului rece la români, arată România liberă.

pe timp de iarnă treceau dacii Dunărea îngheţată şi atacau provinciile romane din Balcani, escapade de hărţuire care au dus la războaiele din 101-102 şi 105-106 şi apoi la colonizarea Daciei de către Imperiul Roman şi, implicit,  la naşterea poporului român. Luând exemplul dacilor, treceau Dunărea îngheţată şi Vlad Ţepeş sau Mihai Viteazul, când porneau împotriva otomanilor. Tot iarna au avut loc două dintre marile confruntări militare ale lui Ştefan cel Mare, cea de la Baia, din decembrie 1467, şi cea de la Vaslui, din  ianuarie 1475. Independenţa României s-a cucerit iarna şi acelaşi anotimp a fost martor al dezastrului armatei române în Primul Război Mondial, la retragerea în Moldova şi la rezistenţa eroică din 1917.

Au urmat Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 şi Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Şi, evident, Revoluţia ce a pus capăt regimului comunist din 1989. Mult alb pătat pe alocuri şi de sânge. Poate că următoarele ierni vor fi mai blânde, viscolul mai domol, spiritele mai domolite...

Ar fi putut fi titlul unei cărţi, cea a mărturiilor strânse de Cristina Hermeziu, cu ceva timp în urmă, şi publicată de editura Curtea Veche. Astăzi este însă doar o ocazie, amară, de a scrie câteva gânduri personale despre ceea ce se întâmplă în România. Evenimentele din România.

Primul gând ar fi acela că ultimele zile au adus două-trei schimbări fundamentale în tipologia şi mesajul manifestanţilor: compoziţia lor a evoluat, acum se pare că în piaţa Universităţii ajung români din toate orizonturile şi de toate vârstele; tonul s-a calmat, nu se mai distruge nimic; mesajul pe care îl afişează net este evident unul de respingere a întregii clase politice: de stânga, de dreapta, de centru, de toate culorile şi de toate categoriile. Este bine. Este o dovadă că nu tot ceea ce începe prost se termină în mod obligatoriu prost. Finalitatea are de altfel cu mult mai mare importanţă pentru istorie, în general. Care, ca şi capitol esenţial al omenirii, consemnează cu sfinţenie scânteile (de unde s-a pornit) şi finalul (ce s-a realizat). Raed Arafat a fost scânteia, ce avem acum este un drum spre final. Oricare ar fi acela, el are deja un merit: o foarte proastă lege a sănătăţii a fost retrasă din circuit, iar întoarcerea medicului de la Smurd la minister este un semnal că România va avea poate o lege mai înţeleaptă.

Mai departe, numai de bine. Şi multe regrete: ar fi fost bine dacă şi începutul ar fi fost bun. Ar fi fost o şansă bună pentru Romania de a se vedea luată în seamă şi altfel decât prin scurte comunicate şi articole de senzaţie în presa din străinătate. Dar prefer să îl citez pe Ryszard Kapuscinski, "La guerre du foot "(Plon, 2003): "Micile ţări din lumea a treia, din lumea a patra şi altele identice nu au nici o şansă de a atrage atenţia decît făcînd să curgă sînge. Este trist să spun asta, dar aşa este“. Chiar trebuia România să aplice acest principiu? Este mult sub demnitatea ei.

Au scris-o şi alţi comentatori şi forumişti, ziarişti, indignaţi, români, care au observat că dacă nu ar fi existat cei care au aruncat piatra "România nu ar fi fost luată în seamă". Nu ştiu dacă acesta este adevăratul scop al manifestanţilor, scuzaţi-mă dacă gândesc aşa, căci România este chiar prea mult luată în seamă pe aici, prin Occident: fie prin ţiganii de prin Europa, fie prin cerşetori, fie prin isprăvile mai mult sau mai puţin ortodoxe ale unora.

Eu cred că adevăratul scop al unei manifestaţii este obţinerea unui rezultat, pe loc, în ţară. De ce nu a manifestat nimeni, dacă ar fi fost pentru imagine, atunci când se spunea prin Occident că toţi românii sunt ţigani? Între noi fie vorba, se mai spune încă. Pentru mine, ca umil ziarist care a făcut doar revoluţia din 1989, şi aceea în provincie, unde nici acum nu s-a distrus şi nu s-a vandalizat nimic, o revoluţie are sens dacă îşi atinge scopul. Imaginea din afară nu a fost şi nici nu este scopul niciunei revoluţii. Şi, oricum, imaginea de afară se crează tot cu cei şapte ani de acasă.

Cam atât, tot răul este spre bine. Mă pregătesc să plec mâine la Strasbourg, să vorbesc în biblioteca André Malraux despre cum va redesena harta Europei criza prin care trecem. Cu siguranţă, cel puţin până acum, nu în bine. Criza are efecte şi măsuri colaterale pe care guvernanţii noştrii, din Paris în Bucureşti, din Atena în Madrid şi Londra, nu au fost capabili să comunice din timp. Să pregătească. Deci mă alătur şi eu manifestanţilor şi spun "jos toate partidele politice".

 La ce mai foloseşte arta? Care mai sunt de fapt scopurile artei contemporane? Primul număr al revistei Magazine des Arts (editat de Laffont Presse) încearcă să răspundă în două articole de fond, documentate şi extrem de interesante. Nu pentru că citează o mulţime de artişti contemporani, că apare pe hârtie reciclată sau că are puţină publicitate – deci îmi permite să citesc mai mult şi să am o lectură de calitate – ci pentru că reuşeşte să răspundă la aceste întrebări transversal. Să iasă din artă şi să intre în Europa, în politică, în economie:

Treziţi-vă, pentru prima oară de la originile sale, această oglindă a societăţii care este arta nu mai reflectă nimic. Nici mituri, nici idealuri, nici realităţi cotidiene, nici plăceri, nici tristeţe, nici măcar monştri. Nimic. Ci doar un neant destrugător, la rândul său. Şi care duce la ruină. 'Frumuseţea va salva lumea", sriga în 'Idiotul' prinţul Mişkin. În acest caz, totul este pierdut. (Les milliards du néant, de Gerald Messadié).

Ştiu, sună bine, şi nu căutaţi: nu au încă un site internet, caz rar într-o lume numerică în care de obicei se procedează invers. Deci, pentru delectarea mea, şi a voastră, citiţi:

Hegel simţise încă de la începutul secolului al XIX-lea că natura artei este în schimbare: 'Arta, sau cel puţin destinaţia sa supremă, este pentru noi ceva care ţine de trecut', scria el în 1835 în Estetica. Nu-şi imaginase totuşi că destinaţia pe care o evoca ar fi ca arta să ajungă să se autodistrugă cu vehemenţa unui taliban spânzurând televizoarele de copaci.

Curentul actual al contra-culturii este, într-adevăr, revelator pentru o realitate faţă de care cea a lui Ben Laden împotriva Occidentului ar fi doar o râcă provincială. Ghicim că de fapt dorinţa secretă a artiştilor de astăzi este să dea foc la toate muzeele...Ură de ce? De cultura occidentală, de Homer, de catedrale, de Dante, de Shakespeare, de Bach, de Rembrandt, de Beethoven, de cuvintele 'cultură' şi 'artă'. Iconoclaştii din Bizanţ care distrugeau statuile greceşti cu ciocanele, barbarii care le-au dat cailor lor să bea din fântânile Vaticanului nu au fost niciodată purtaţi de o asemenea furie ca cea a moştenitorilor lor actuali, care zic că 'întruchipează' tinereţea revoluţionară.

Tineri? revoluţionari? Căutăm inutil ardoarea care poartă de obicei o asemenea categorie. Poate că e o greşeală de transcriere: involuţionar. Ca 'Urinoarul' lui Duchamp, ca 'Mickey' al lui Warhol sau câinii lui Nara încercând să atragă publicul spre limita zero a sensibilităţii.

În noiembrie trecut, Muzeul de Artă Modernă din Paris proiecta filmele lui Ryan Trecartin şi Lizzie Fitch. Gesticulaţii de isterici. Trebuie să ne aşteptăm fără îndoială la o seară cu Lady Gaga în sălile egiptene din Louvre.  Şi poate ca şi Christo să împacheteze Parthenonul (ca să acopere datoria grecească).

Ar fi nevoie de multă indiferenţă pentru a nu vedea că anti-arta este pe cale să înlocuiască progresiv tot ceea ce numeam până acum 'artă'...

În fine, revenind la ale noastre probleme geopolitice, răspunsul meu la întrebarea "la ce foloseşte arta?" este simplu: foloseşte creaţiei. Pe mine m-a inspirat azi în metrou, citind articolul cu pricina, pentru a demara şi a scrie, în sfârşit, imensul articol despre capriciile politicii de vecinătate şi ale partenariatului orriental în Moldova. Deci nu este totul pierdut...

Occidentul decade. Este o realitate. Faptul că ne dăm seama de acest lucru abia acum, în debutul unui an anunţat a fi apocaliptic se datorează mai multor factori: revoluţiile primăverii arabe – care au prins Occidentul pe picior greşit, el investind de fapt în nişte revoluţii care au readus în prim plan puterea islamiştilor-, emergenţa economiilor asiatice, China, Japonia, India, strălucirea unei Americi latine care devansează deja, prin Brazilia, economia Angliei, şi nu în ultimul rând o Africă promiţătoare, economic, cultural, din toate punctele de vedere, deşi dictaturile sunt tot acolo şi ele macină în continuare orice posibile evoluţii spre democraţie. De ce acum, totuşi, un număr al Courrier International dedicat "decăderii Occidentului"? Şi unde se duce de fapt, asemeni unui bulgăre de zăpadă care macină tot în calea lui, secolul XXI?

Pentru Eric Chol, redactor şef, coordonatorul dosarului Courrier International, acest început de an era momentul pentru a face "o fotografie de grup a lumii":

Trebuie să  recunoaştem că Occidentul a fost incapabil să gereze corect atât criza economică cât şi revoluţiile arabe. A rămas impotent. A fost depăşit de toate celelalte părţi ale lumii, care fie au avansat, fie au schimbat lucruri, fie au fost 'mai pe fază'. Este evident că se produce sub ochii noştri o basculare a Vechii Lumi, occidentale, cea pe care o cunoaştem şi pe care o credeam perfectă, spre o Nouă Lume. Brazilia a devenit a şasea economie a lumii, Nigeria ar putea depăşi Africa de Sud în 2025 din punct de vedere economic, Rusia este pe cale să se trezească iar Asia îşi caută un lider, între China, Japonia şi India. Influenţa Occidentului este contestată. Occidentul nu mai este un model pentru nimeni, nici economic, nici de democraţie, nici măcar politic.

Courrier International şi-a bazat teoriile pe două apariţii editoriale care au pus pe gânduri lumea intelectuală, la sfârşitul anului trecut: Niall Fergusson, "Civilisation, The West and the Rest", şi Ian Morris, "Why the West Rules – For Now". Potrivit celor doi autori, căderea civilizaţiilor este inevitabilă. Iar căderea vine din interior. Nu avem decât să observăm faptul că la marile reuniuni internaţionale cele care dau lecţii altora nu mai sunt Anglia, Germania sau Statele Unite, ci China şi Brazilia. Turcia poate fi, şi este, centrul Europei economice, noul tigru european, chiar şi fără a face parte din UE. Atunci, întrebarea de la ordinea zilei nu mai este "vrem să facem parte din UE?", ci "cine mai are nevoie de UE?"

Occidentul are o singură soluţie: să recunoască faptul că a ţinut prea mult ochii închişi, că a fost mult prea mult timp atât de plin de sine încât i-a dispreţuit, pe nedrept pe ceilalţi. Să se oprească, aşa cum cerea un articol publicat de Presseurop, să se analizeze, şi apoi să plece mai departe, cum ceream într-o viziune a Europei, în 2010. Spre Est, de ce nu... Sau să-l recitească pe Confucius: este mai bine să faci ceva remarcabil decât să te faci cu orice preţ remarcat.

* Nota de blog a fost obiectul unui interviu pentru RFI România, joi, 5 ianuarie 2012

Tiraspol a oferit lumii un lider pentru a calma spiritele? Dincolo de euforia generată de schimbarea la vârful acestei republici imaginare dar mult prea reale, totuşi, Transnistria a ales în această duminică de Craciun, 25 decembrie, schimbarea. Poate că a fost o zi fastă, poate că se va adeveri vorba care zice că această zi este o zi a bunelor decizii, a bunelor rezoluţii. Evgheni Şevciuc – inginer, avocat, foarte tânăr- este buna rezoluţie a transnistreenilor, şi iată aici, fără a ne mai întreba dacă "Transnistria contează sau nu pentru noi", aşa cum o face o excelentă analiză din Timpul, semnată Victor Chirilă, primul interviu al noului preşedinte. Realizat în 11 decembrie, în timpul primului tur al alegerilor prezidenţiale, când Presseurop, aflat la Tiraspol, a mizat pe o "vorbă":

Smirnov a adus oamenii să lucreze pentru el la alegeri cu forţa, Kaminski (candidat şi preşedinte al Sovietului Suprem) cu bani, Evgheni Şevciuc a făcut oamenii să vină singuri, voluntari. (Ion "Gură de Aur" Timotin).

Presseurop: Transnistrenii şi-au pus multe speranţe în dvs. Tineri sau mai puţin tineri. Cum veţi face pentru a nu-i dezamăgi?

Evgheni Şevciuc: Vreau ca poporul meu să aibă din nou încredere în autorităţile statului. Vreau să termin cu corupţia, cu monopolurile deţinute de o singură familie[Smirnov], cu nepotismele. Gândiţi-vă că 70 % din deciziile guvernului sunt luate astăzi prin prisma corupţiei.

Care vor fi priorităţile dvs ca preşedinte? Ce credeţi că aşteaptă concret din partea dvs şi a partidului pe care îl conduceţi, "Renaşterea", cei care v-au votat? cei 20 % de tineri care se află la şomaj?

Problema noastră cea mai mare este sărăcia [industria teritoriului secesionist se limitează la fabricarea şi exportarea unui coniac, Kvint, şi a pieselor detaşate pentru industria de armament]. Vom stabili un fel de contract cu populaţia prin care vom urmări căderea taxelor, acordarea de facilităţi întreprinderilor care dau de lucru tinerilor, reorganizarea teritoriului agricol [în prezent pământul cultivabil este proprietate a câtorva mari proprietari care îl dau în arendă]. Vreau să am mai multe schimburi comerciale cu Moldova, vreau să avem mai multe facilităţi concrete pentru locuitorii noştrii faţă de vecinii de după Nistru.

Vorbind despre Moldova, care sunt intenţile dvs pentru soluţionarea conflictului care vă opune de mai mult de 20 de ani? O autonomie teritorială? O reîntoarcere la Moldova? La Ucraina?

Eu doresc să realizez visul exprimat de transnistreeni la referendumul din 2006: independenţa. Dar eu o înţeleg altfel. Cred că dacă Transnistria va deveni prosperă, cu o economie în creştere, cu cetăţeni care trăiesc în bunăstare, ea va deveni atractivă pentru marile puteri, care o vor recunoaşte. Pentru mine independenţa înseamnă mai multe proprietăţi pentru oameni, locuri de muncă pentru tinerii care vor rămâne aici, şi care nu vor mai dori să plece în alte ţări.

Nu vă deranjează deci că nimeni nu recunoaşte Transnistria?

Recunoaşterea este imperativă. Dar uitaţi-vă: de 20 de ani nu s-a făcut nimic constructiv în acest sens. De aceea cred că este mai important să ne ocupăm acum de bunăstarea populaţiei. Dorinţa populaţiei este şi rămâne independenţa. Dar vă repet, eu o înţeleg altfel.

Ce reprezintă Europa pentru dvs?

(Zâmbind). Europa? Este vecinul nostru. Trebuie să avem relaţii bune cu vecinii noştrii.

"Crăciun fericit, Republică Moldova, oriunde te-ai afla!" Fraza nu-mi aparţine, din păcate. Este finalul unui articol care încă nu a apărut, dar pe care îl veţi vedea joia aceasta în Dilema Veche: semnat de Adrian Cioroianu, el are darul de a pune punctul pe câteva "i"-uri. Printre alte citate care mi-au atras atenţia, din motive de împărtăşire a aceloraşi idei...: "problema Republicii Moldova, în acest moment (şi de mai bine de doi ani încoace) e tocmai lipsa unui bărbat. Unui anume bărbat"; "Azi, drept cadou de Crăciun, tot ce-ar putea face România mai bun pentru Republica Moldova ar fi să-i dea, ca ajutor nerambursabil, un preşedinte"; "Modesta mea opinie este că R. Moldova trebuie să se întoarcă la alegerea preşedintelui prin vot universal". În fine, trecem peste faptul că articolul apare după un precedent reportaj cu impresii din Chişinău, "Fetele din Chişinău nu poartă doliu după URSS". Rămânem doar la actualitatea zilei, aceiaşi de fapt de vreo doi ani.

Moldova tot nu are preşedinte, tot se joacă de-a alegerile, de-a referendumul, de-a unde sunt comuniştii, interminabil şi dezesperant (dacă există acest cuvânt). Trist mai ales, cred eu, pentru cei care de departe tot speră în Moldova. Cei care, pe vremea lui aprilie 2009 se bucurau ca nişte copii că vântul schimbării a atins Chişinăul. Sunt oare singurii? Mi-e teamă că da. Impresia mea, în urma vizitei făcute de curând la Chişinău, prin 9-10 decembrie, este că cei care au făcut atunci ceea ce se va numi revolta twitter se complac acum în aşteptare (sau au părăsit ţara?) Nu i-am văzut.

Am văzut doar mii de pro-comunişti cerând demisia guvernului AIE: 1, 2, 3...Am văzut moldoveni blazaţi că tot au Transnistria agăţată de gât, că guvernul nu face prea multe pentru a lupta împotriva traficului de fiinţe umane, că în timp ce Alianţa pentru Integrare Europeană se ceartă moldovenii nu reuşesc să iasă din marasmul economic. "Moldovenii nu mănâncă tratate cu UE pe pâine. Din punct de vedere politic Moldova este în schimbare, este pe val, dar dacă ne uităm la ce este pe stradă, nota este zero", afirmă astfel pentru Presseurop, analistul moldovean Eugen Revenco, de la APE. "AIE a reuşit să creeze o confuzie totală. AIE a venit cu o mulţime de promisiuni atunci când s-a înfiinţat, pe care nu le-a onorat însă".

Dezamăgiţi moldovenii? Din ce în ce mai mult. "Parlament impotent", striga o mână de protestatari în ziua în care Parlamentul de la Chişinău încerca (pentru a 6-a oară) să facă ceva, să aleagă un preşedinte de exemplu. N-au reuşit, iar vorbele acestea nu ne mai par vorbe în vânt. Ce mi se pare inutil şi slab de consistenţă, asemeni vântului, este încăpăţânarea AIE de a insista pentru a alege un preşedinte în Parlament: este evident că aleşii comunişti nu vor vota niciodată un candidat propus de AIE. O cere logica răzbunării politice: pro-europenii au făcut-o în primăvara anului 2009, pentru a bloca accesul la putere al lui Vladimir Voronin. Aş vrea ca cineva să se considere, printre analiştii moldoveni, foarte capabili, lucizi şi diplomaţi, suficient de curajos pentru a zice unui Vlad Filat, unui Mihai Ghimpu, unui Marian Lupu: "treziţi-vă! Nu o să aveţi niciodată voturile lipsă iar alte alegeri anticipate ar putea aduce comuniştii înapoi".

Deocamdată însă, zarurile au fost aruncate, nimeni nu vrea să ia frânele în mână pentru a schimba modul de alegere al preşedintelui (universal), şi nu prin referendum ci prin modificarea Constituţiei, şi ne pregătim cu toţii să mai sperăm un pic, pentru luna ianuarie 2012, la al doilea eseu de alegere a preşedintelui. Aceeaşi piesă de teatru, de fapt. Asta e, dacă Moldova are timp să se joace, noi, ceilalţi, de departe, nu putem decât să constatăm şi să ne resemnăm. Ocaziile se răzbună de cele mai multe ori.

Aş mai fi vrut să vă povestesc despre taximetirştii din Moldova, care nu cunosc limba română, sau moldovenească, cum vreţi voi, şi-ţi vorbesc în rusă. Despre cum îţi zic un preţ şi la aeroport îţi iau cu o treime în plus, altfel nu-ţi dau bagajele din portbagaj. Despre dragostea pe care o port prietenilor din Moldova şi Moldovei înseşi, nu din cauză că am fost de câteva ori acolo, că am avut colegi de facultate moldoveni, că dascălii mei (Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu...)  mi-au inculcat respectul pentru această ţară încercată, ci mai ales pentru că cred sincer că acest ultim bastion al francofoniei are dreptul şi merită să fie în Europa. Alături de noi. Dar bine, toate acestea sunt mizerii, sunt nimicuri...Ce contează este sisificul sistem de alegere a preşedintelui. Noapte bună, Moldova, oriunde te-ai afla!

* Imagine cu bradul de Crăciun din centrul Chişinăului, în 10 decembrie.

Transnistria, ceva mai mult de 4000 de km, 500 000 de locuitori. Mircea Snegur, primul președinte al Moldovei când această țară s-a dezlipit de URSS, a făcut o greșeală, se spune în folclorul local din Chișinău. Nu a explodat podul care separă Tighina-Bender de Tiraspol. Astfel, în timpul războiului care i-a opus timp de șase luni pe curajoșii moldoveni Armatei a paisprezecea rusești a generalului Lebedev și armatei Transnistriei, condusă de actualul președinte Igor Smirnov, Tiraspol și-a câștigat independența. În 1990. Dacă Snegur ar fi îndrăznit să facă să sară în aer acest pod, soarta teritoriului secesionist ar fi fost alta.

6 candidați la fotoliul de președinte al unei țări care trăiește încă în URSS

Pe scurt, mai departe de legende, pentru prima dată în 20 de ani de președinție, președintele actual al Transnistriei, Igor Smirnov nu mai are susținerea Moscovei, marele vecin care suportă de facto economia acestei regiuni situate pe teritoriul Moldovei.

Kremlin a anunțat, după înregistrarea celor șase candidați – Igor Smirnov, Anatoli Kaminski, șef al Sovietului Supem, Evgheni Şevciuc, fost președinte al Sovietului Suprem, Oleg Horjan, șeful Partidului Comunist, Andrei Safonov, politolog, și Dmitri Soin, lider al Partidului Democrat Popular – pentru alegerile prezidențiale de astăzi 11 decembrie, că îl va susține pe Kaminski. Smirnov, care țintește spre cel de-al cincilea mandat, este convins, potrivit media locală, că țara sa va fi recunoscută cândva. În plus, el nu exclude posibilitatea organizării unui referendum după alegeri, în caz de câștig, cu scopul de a decide dacă regiunea autonomă nu se va integra din nou în Ucraina.

Transnistria, fostă regiune a Podoliei, a fost într-adevăr, între 1924-1940, o parte a Ucrainei. Când URSS a ocupat Moldova, în 1940, Stalin a creat un mozaic între Transnistria și noua cucerire, numit Republica Moldova. Rezolvarea acestui “conflict înghețat” – regiunea secesionistă nu este recunoscută de niciun stat, nici chiar de Rusia – este gestionată de un grup de țări și organisme internaționale care se întâlnesc în “formatul 5+2”.

Este vorba de Transnistria, Moldova, Rusia, Ucraina, OSCE, apoi UE și Statele Unite, ca observatori. Ultima întâlnire a grupului a avut loc pe 30 noiembrie, la Vilnius, Lituania, sub egida OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa). Următoarea întâlnire va avea loc în februarie 2012, la Dublin, capitală a țării care va deține președinția rotativă a OSCE.

În 2006, an al precedentelor alegeri prezidențiale, o bombă a explodat în autobuzul din Tiraspol și a omorât 8 oameni. Liderii Transnistriei afirmă deseori că nu recunosc căderea URSS, formațiune geopolitică pe care nu au părăsit-o niciodată, de fapt.

În fotografie, Igor Smirnov. (pe afiș “Servim patria”)

Am văzut-o în această dimineaţă la aeroportul Charles de Gaulle, pe Amélie Nothomb. Mai întâi pălăria sa neagră, deja celebră. Mi-am spus, cu un zâmbet lejer în colţul buzelor, că este de bun augur. Îndreptându-mă spre ceea ce mai rămâne astăzi din URSS, de ce nu…

Nu are nimic de-a face cu URSS-ul, şi nici cu zborul meu – sunt în avion, când scriu aceste cuvinte – dar să văd pe cineva neaşteptat şi simpatic pe 8 decembrie, în ziua împlinirii a 20 de ani de la dezmembrarea URSS, şi chiar înainte de plecarea spre un colţ îndepărtat al Europei unde URSS există încă (!), e ceva. Mi-am spus, tot binedispusă, că între Amélie Nothomb şi URSS există măcar un element comun: n-am citit-o pe Nothomb, tot aşa cum n-am trăit niciodată într-o ţară din URSS. Dar cele două subiecte mă fascinează şi strălucesc de bucurie doar atingând subiectul.

E târziu pentru URSS, ştiu, ştiu. Aşa cum scrie scriitorul româno-moldovean, sau invers Vasile Ernu, “câteodată am chef să cumpăr un bilet spre URSS, dar trebuie să-mi amintesc de fiecare dată că nu se vând asemenea destinaţii. Niciun tren, niciun avion şi niciun drum nu mai duc spre URSS, pentru că nu mai există. Singurul mijloc de a-mi vizita ţara ţine de memorie” (Vasile Ernu, Născut în URSS, editura Polirom, 2006). Atunci, URSS for ever? Da, într-un fel.

Pentru unii, ca Ernu, URSS este ţara natală, pierdută pentru totdeauna. Pentru alţii, este factorul care a însemnat naşterea ţării lor, dar şi lor înşişi, ca fiinţe omeneşti. Dar pentru cea mai mare parte a europenilor, cei din Occident, cred, URSS nu reprezintă nimic. Ei nu ştiu dacă nu e doar o suită de litere care reprezintă o instituţie, sau dacă este important. Pentru europenii din Est, dimpotrivă URSS rămâne un vis urât. Un coşmar în care au fost închişi fără să li se ceară părerea, cum ar fi ţările baltice, Finlanda, pentru un anumit moment, Moldova, pentru o perioadă de timp care s-a dovedit a fi definitivă, pentru că ea nu se mai întoarce la sânul patriei mumă, România. Și apoi Transnistria (Trans şi mai cum?), această bucată de pământ cu 500 000 de locuitori, de două ori mai mare ca Luxemburg (îmi spune prietena mea Judith, care mă însoţeşte în această călătorie în trecut) sau Alsacia. Țări în care oamenii trăiesc în stil sovietic.

“Pentru noi căderea URSS a fost o zi de doliu, dar într-adevăr, foarte concret, pentru noi nu a dispărut niciodată”, mi-a spus acum câţiva ani Evgheni Șevciuc, fost preşedinte al Sovietului Suprem la Tiraspol (Capitala Transnistriei). Are dreptate, acest candidat (unul dintre cei şase) la alegerile prezidenţiale de duminică, 11 decembrie. URSS nu a dispărut niciodată din această ţară unde timpul s-a oprit acum 20 de ani, în 1991.

Lenin este prezent la fiecare colţ de stradă, secera şi ciocanul domnesc ca Lolek şi Bolek în desenele animate cehoslovace (încă o entitate scindată astăzi). Puţini oameni intră aici, căci acest muzeu în aer liber, complet gratuit, nu este chiar atât de accesibil. Este nevoie de acordul şi binecuvântarea Sovietului Suprem. Atunci, pentru a face o călătorie în timpul URSS-ului, există două posibilităţi astăzi: să ne însoţiţi în timpul acestei călătorii de cinci zile în ultimele ţinuturi ale lui homo sovieticus (aici, pe acest blog) sau să vizitaţi expoziţia “URSS, sfârşit de partid (ă) – Anii perestroïka” la Invalides, în Paris (Muzeul de istorie contemporană). Sau ambele.

Până pe 26 februarie 2012, dezorientare garantată: un lung culoar roşu la capătul căruia tronează, maiestuos, portretul lui Mihail Gorbaciov. O emisiune televizată în rusă ne urmăreşte peste tot, iar vocea prezentatorului recită ca într-o litanie ortodoxă, monotonă şi penetrantă, un fel de spălare a creierului şi stil perestroïka, optimist, de-a lungul expoziţiei. Pe pereţi, toate manifestele care au făcut gloria şi publicitatea comunismului. Pe o tablă de şah gigantică, primele pagini ale ziarelor din epocă, fotografii ale “camarazilor” pe “câmpul de luptă”, citate din scriitori care au trăit şi câteodată garantat această epocă de 40 de ani pe care lumea a numit-o războiul rece dar care pentru oamenii din ţările unde URSS îşi ţesuse pânza, nu avea nimic rece: totul era trăit la cald, pe carne proprie, şi în suflet. Nu a fost doar un joc de şah. Off, teribil şi dur pentru cineva care a trăit într-o ţară comunistă (ca mine).

“Găseai asta dur, într-adevăr?”, mă întreabă Judith. Nu ştiu dacă se referă la expoziţie sau la ţară, dar răspund “Da, opresiv”. “Atunci asta înseamnă că este super bine făcut”. Aş vrea să-i spun că este atât de bine făcut încât efectul oglindă este aproape real. O călătorie în ţara sovieticilor? Da. Merită efortul măcar pentru un motiv: să calculezi şi să cântăreşti şansa pe care o au unii, că nu au trăit niciodată în acest tip de ţară. Să nu fi, cum spun unii, mereu paranoici, şi sub imperiul unei frici endemice, să nu fi urmărit, să nu fi ascultat, să nu fi acţionat niciodată ca un robot, la comandă. Gen spălare de creier. Păcat că Nothomb nu a scris niciodată despre URSS… Dar ce fericire că acest Ernu a scris o carte pe această temă! Deci, hotărârea cea bună din acest 8 decembrie (traversând Alpii, turbulenţe; precum cele care îi zguduie pe protagoniştii întoarcerii în viitor: poate că sunt într-adevăr pe cale de a mă întoarce în... viitorul acestui trecut!): de joia viitoare, veţi citi pe blogul Le lit de Procuste, pe site-ul Courrier International, cartea lui Vasile Ernu, în foileton. Ca pe vremea romanelor populare.

P.S. BDIC (Bibliotecă de documentare internaţională contemporană), organizatoare a expoziţiei, este asociată în proiectul Cross-media “Adio, camarazi”, în cooperare cu ARTE. O serie dedocumentare şi manifestaţii care vor avea loc în mai mult de zece ţări din 2012.

Presa în limba română, în Bucureşti sau la Chişinău, caută de mai mult timp răspunsuri la această întrebare. Din senin, după douăzeci de lascivă complezenţă în ceea ce priveşte rezolvarea conflictului îngheţat din Transnistria – Tiraspol şi ai săi Smirnovi au declarat că Transnistria este independentă şi suverană, şi se complac de prin 1991 într-un fel de închisoare de aur care nu este recunoscută de nimeni dar unde se presupune că mocneşte un conflict armat latent – Berlin şi-a îmbrăcat armura de cavaler alb, al păcii, şi încearcă, de un an încoace, să negocieze.

Nu direct cu Igor Smirnov, preşedintele republicii separatiste, nici cu contra candidaţii acestuia la alegerile prezidenţiale din 11 decembrie, ci cu tartorul, la figurat, al acestui imens borş: Dimitri Medvedev, preşedintele Rusiei. Întâlniri peste întâlniri, mai mult sau mai puţin secrete, trenuri pline de oameni de afaceri şi de foşti politicieni, toate cu direcţia Tiraspol. Dar în ce scop? Este evident că UE, în sine, are un interes direct în rezolvarea conflictului: parte a formatului oficial de negocieri 5+2, Bruxelles vrea mai ales să evite cu orice preţ o reeditare a războiului din Georgia. Cu atât mai mult cu cât resturile armatei a 14-a sunt tot în Transnistria. Şi că o singură scânteie ar fi de fapt suficientă pentru a arunca în aer acest adevărat butoi cu pulbere.

Dar, în paralel, în ceea ce s-ar numi o politică a dublei mize, a reversului, Germania face un lobby subteran, fidel, eficace, discret, şi oh, cât de surprinzător, pentru a rezolva conflictul. Oficial, se spune că este pentru a-şi însuşi rolul de ministru de Externe al unei Uniuni Europene care de fapt duce lipsă de aşa ceva. Ne-oficial aveam să aflu de ce acest interes subit în cadrul unei conferinţe "chatam" (poţi cita tot dar fără a da numele vorbitorilor), pe care think-thank-ul parizian Notre Europe, creat de Jacques Delors, a prezentat-o la Paris, în 30 noiembrie (ziua în care la Vilnius moldovenii and company se jucau de-a 5+2 din nou), cu titlul "Politicile externe ale UE în vecinătatea sa apropiată".

Ei bine, cineva a spus că la Berlin afaceriştii duc un război de lobbying feroce pentru a obţine ridicarea obligativităţii vizelor Schengen pentru ruşi. Este vorba deci de bani, într-o ecuaţie din care, pentru mine, Moldova nu o să iasă câştigătoare. Dacă Transnistria este noua monedă de schimb pentru a da ruşilor sesamul mult dorit iar nemţilor o nouă piaţă de desfacere, atunci câştigul va fi soluţionarea conflictului. În singura eventualitate posibilă, un statut autonom pentru Tiraspol, cu multe decizii luate la Tiraspol şi nu la Chişinău. Gen Kozak. Moldova îşi reîntregeşte, sigur, pământul, dar mă întreb dacă UE va mai vrea un stat în care cele două regiuni autonome cu regim privilegiat, Gagauzia şi Transnistria, nu sunt chiar atât de nevinovate precum par la prima vedere...Între UE şi Tiraspol, alegerea ar trebui să fie simplă. Dar nu este. Vom realiza cu toţii de fapt acest lucru când ne vom minuna subit ce repede au intrat ruşii în UE...

Jurnalist, scriitor, blogger. A traversat mai multe etape, știind cum să rămână în pas cu timpul său. Și cu al nostru. Pierre Assouline a venit la Târgul de carte Gaudeamus, organizat la București, aflându-se pentru a doua oară în România. “Am mai fost o dată, acum 30 de ani, lucrurile s-au schimbat mult”, ne-a spus el, la Cafeneaua Literară à la française, organizată de Ambasada Franței.

Pentru Pierre Assouline cartea nu este un obiect pe cale de dispariție. “Asistăm la o bulversare a lumii cărților, așa că și critica este bulversată”, crede el. Pe blogul său, menținut de șapte ani, primește zilnic zeci de comentarii. Unele sunt pertinente, mai spune scriitorul francez, recent tradus și în limba română [Portretul, Editura Rao]. “Sunt oameni din toate colțurile lumii, specialiști în diverse domenii, de aceea dezbaterile pot fi interesante pe blog, sunt multe întrebări interesante, dar și răspunsuri. Sunt și multe prostii”, adaugă el zâmbind. Internetul este o poartă. “Aici cărțile se pot citi, dar și cumpăra, de aceea si critica s-a schimbat, a devenit interactivă. Expertiza intelectualilor s-a diminuat pentru că publicul face mai mult critica, ceea ce este o iluzie”, mai punctează el. Noile tehnologii au schimbat modul de gândire, spune Assouline, care crede că astfel accesul cititorilor se poate face direct, “fără filtre”.

Familiarizat cu scrierile lui Cioran, Eliade sau Ionesco, Assouline mărturisește însă că nu cunoaște scriitori români din generația cea nouă. Nu este foarte diferit de publicul românesc, în acest caz, mai crede scriitorul francez, pentru că, în opinia sa, românii preferă scriitorii străini. “Este greu să exporți o literatură și este greu, de altfel, să produci o literatură națională, pentru că România a avut mereu influențe străine”. Are și un sfat pentru români: “Rezistați americanizării societății, ca europeni. Insistați pe păstrarea diferențelor europene, cu tot ceea ce înseamnă asta, televiziune, muzică, hrană, literatură, mentalitate!” O lecție, deloc a teatrului absurd al lui Ionescu, ci una a realismului cotidian…

*În fotografie: Pierre Assouline,cunoscut scriitor, jurnalist și blogger francez ("La République des livres"), alături de Ambasadorul Franței la București, Henri Paul. 

Chişinău se pregăteşte, din nou, pentru a 5-a oară, dacă nu mă înşel (după câteva alegeri eşuate în Parlament şi un referendum nevalidat din lipsă de voci suficiente), să îşi aleagă preşedintele, în acest 18 noiembrie. Din nefericire, tot pe cale parlamentară, deci prin vot al deputaţilor care, ei, au rămas înlemniţi într-o aceeaşi ecuaţie rigidă: Alianţa pentru Integrare Europeană la putere nu reuşeşte nicicum să obţină cele 61 de voci necesare alegerii candidatului lor, din cele 101 de voci ale deputaţilor moldoveni. O adunare parlamentară care numără din păcate două voci comuniste "de trop", cum spun francezii. Poate doar cei trei fugari recenţi să schimbe ceva în ecuaţie, dar nu ştiu dacă în bine. să ne aducem aminte că Zinaida Greceanîi fusese candidata comuniştilor la postul de preşedinte al Republicii, şi ea este cea care a fost respinsă de fapt de două ori, în 2009, de către pro-europeni.

Deci, am putea să ne spunem, cu un dram de onestitate politică, şi foarte pe şleau, că nici acest vot nu va servi la nimic. Şi am fi astfel în în acord cu rezultatul votului publicat de cotidianul Jurnal de Chişinău: 57 % din moldoveni cred că preşedintele nu va fi ales nici de data aceasta. Votul de aur tot nu a fost găsit, AIE este mai dezbinată ca niciodată, campania electorală nu a fost strălucitoare iar pro-europenii şi comuniştii nu au fost capabili să găsească undeva un candidat neutru, un candidat apolitic, o femeie, de ce nu, în fine, o persoană capabilă de a scoate din impas această ţară.

În aceste condiţii, a spune, aşa cum o face George Damian într-un editorial publicat de Timpul, că "politicienii de la Chişinău nu mai vor aderarea la UE", nu mi se mai pare exagerat. De departe, situaţia moldovenească pare ruptă de restul actualităţii, de lume. Este ca şi cum acolo oamenii ar trăi într-un timp specific, mai lent, ca şi cum ar considera că au la dispoziţie tot timpul din lume pentru a-şi termina certurile mărunte de partid, pentru a termina o dată pentru totdeauna cu această perioadă de interim; iar acest timp ar fi, bineînţeles, diferit de al nostru, european, în care "time is money" iar secundele nu mai sunt suficiente.

Auzim din ce în ce mai des voci care cer o îngheţare a adeziunilor la UE, iar Hans-Gert Pöttering, fostele preşedinte german al Parlamentului European afirma chiar, cu înverşunare, în revista Paris-Berlin, "că nu putem totuşi să extindem UE până la moarte!". Din acest punct de vedere, o aderare a Moldovei se îndepărtează pe zi ce trece, iar Partenariatul Estic, el, începe să-şi arate adevărata faţă: nu, nu este nicidecum o anticameră a UE, nici măcar o garanţie, niciun paşaport, ci doar un cuvânt frumos.

Elev model al Partenaraiatului, elev splendid al reformelor europene implementate pe teren moldovean, Chişinău îşi vede visul estompându-se cu fiecare scandal în plus pe scena sa politică. Popor ferm şi încăpăţânat, solid în convingerile sale, moldovenii riscă să distrugă cu sârg şi frumuseţe ceea ce au crezut că au construit deja în timpul revoltei Twitter, în aprilie 2009. Vor fi trecut trei ani în curând, primăvara e aici, dar pentru moldoveni cireşii nu vor înflori. Nimic nou pe frontul de est...