Hans-Christian Schmidt

"Sturm", un film care face parte din viziunea mea despre lume

Publicat în data de 16 Mar 2010   |  

Ii mai lipsea doar o frază la sfârşit: "acest film s-a inspirat din fapte reale". căci şocul psihologic simţit după proiecţie, stânjeneala în faţa a atâta ură, cruzime, violenţă, injustiţie, era palpabilă, acolo, în tăcerea spectatorilor. "Revelaţia", titlul francez al filmului german "Sturm", în care unul dintre cele două roluri principale este deţinut de Anamaria Marinca, nu este însă o poveste adevărată. Ci doar un film care vrea să lase o urmă în conştinţa spectatorilor, să le dovedească faptul că ceea ce a avut loc în vara lui 1995 în Srebenica (Bosnia-Herţegovina), şi în jurul acelui nucleu conflictual, ar fi putu foarte bine să fie ceea ce am văzut de fapt pe marele ecran. O poveste tragică, cea a câtorva sute de femei, sechestrate, violate, torturate, ucise; o poveste penibilă, cea a unui Tribunal Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavie (TPIY) care s-a născut amputat de braţe, fără puterea de a acţiona concret; o poveste macabră, căci vinovaţii sunt în continuare printre noi, cetăţeni onorabili sau chiar eroi în ţara lor. Cine va plăti pentru miile de victime ale unui război care a avut loc în faţa uşii noastre, sub ochii noştri? Pentru realizatorul filmului, germanul Hans-Christian Schmidt, răspunsurile sunt departe de a fi simple.

Iulia Badea Guéritée: Nu credeţi că filmului îi lipseşte o frază, la final? Ceva de genul "acest film se bazează pe fapte reale"...
Hans-Christian Schmidt: Ii lipseşte această frază pentru că filmul nu s-a inspirat din fapte reale. Ceea ce vedeţi în film sunt evenimente care ar fi putut avea loc în realitate, dar care nu s-au produs. Pentru mine a fost vital să creez o atmosferă reală decât să reproduc un eveniment oareşcare. Nu am vrut să recuperez un fapt istoric, să tratez povestea adevăraţilor criminali de război. In munca mea de obsedat de detaliu, aproape că am reuşit să fac din "Storm" un film documentar, din acest punct de vedere. Trebuie să recunosc că ador lucrurile care par reale.

Sunteţi deci mulţumit de filmul dvs?
Sunt mulţumit de faptul că 80 % din ceea ce aveam în cap când l-am început se regăseşte în versiunea finală. Sigur, a trebuit să fac uneori şi compromisuri, dar ideea mea despre integritatea oamenilor, asupra acestei femei pe care vroiam să o conturez, procurorul interpretat de Kerry Fox, a rămas întreagă. Au fost câteva scene tăiate, de exemplu cea în care Hannah Maynard (interpretată de Kerry Fox) se regăseşte singură în balconul TPIY. Dar ceea ce îmi amintesc foarte bine sunt mai ales scenele pe care le-am turnat din prima, de la început, şi pe care le-am păstrat pentru frumuseţea lor. De exemplu scena finală, cu cele două protagoniste la malul mării, confruntate cu ele însele, ştiam că aceasta avea să fie scena mea finală.

In timpul realizării filmului, în fosta Yugoslavie şi în La Haye, a trebuit să vă documentaţi, să citiţi, să interogaţi multe persoane. La sfârşitul filmului spectatorul ştie cu mult mai multe despre acest subiect. Dar ce aţi învăţat dvs personal?
Multe. La început, părea imposibil să înţeleg ce s-a întâmplat acolo.Germania părea atât de departe de acel război. Acum ştiu că lucrurile sunt adeseori complicate, că nu există soluţii rapide sau uşoare şi că este dificil să ai o opinie despre o societate care iese din război. Aţi putea să mă întrebaţi de ce am vrut să fac un film întocmai despre acea regiune din Europa...La început citisem despre procurorul german Hildegard Uertz-Retzlaff, cea care este însărcinată acum cu afacerea Karadzic. Mai apoi mi-am spus că este totuşi o regiune fascinantă a Europei, care face parte din istoria noastră comună. Când eram copil mergeam în vacanţe în Yugoslavia, cu părinţii mei. Era o zonă paradisiacă. A pune acum în oglindă ce s-a întâmplat între timp acolo face parte din viziunea mea despre lume, Meine Weltanschauung.

Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavie îşi va închide probabil porţile, în 2012. Prea devreme pentru anumite voci... Filmul dvs încearcă să schimbe ceva?
Filmul a fost proiectat în septembrie 2009 în incinta Tribunalului. Dar nu a fost proiectat la ONU, organismul care a decis crearea TPIY. Nu cred că filmul meu poate să schimbe ceva, dar aş fi vrut să poată. Nu ştiam că procurorii sunt supuşi presiunii unei închideri iminente, am aflat acest lucru discutând cu ei. Dacă filmul meu poate schimba ceva este de acum înainte un domeniu în care doar jurnaliştii mai pot interveni.

Interviu realizat la Paris, de Iulia Badea Guéritée

Patru precepte pe înţelesul tuturor

Publicat în data de 09 Mar 2010   |  

Spiritul critic, ascensorul social, sensul moderaţiei, egalitatea la fel de importantă ca şi libertatea. Nu toţi cei prezenţi în palatul Behague, Ambasadă a României la Paris, în seara mesei rotunde dedicate celebrării a 130 de ani de relaţii diplomatice româno-franceze, au fost de acord cu europarlamentarul Cristian Preda, atunci când a enumerat aceste patru lucruri pe care le-a învăţat în timpul studiilor în Franţa.

Nu toţi au acceptat ideea că o seară dedicată acestei aniversări poate fi şi altceva decât un colocviu istoric. Totuşi, la final, acea parte de "madeleine de Proust" care i-a făcut pe cei prezenţi ca invitaţi - Catherine Durandin, Odette Tomescu, Teodor Paleologu, Cristian Preda - să treacă în revistă ce i-a determinat să graviteze între aceste două lumi, Franţa şi România, convinseseră audienţa. Inevitabil şi implacabil, Franţa a fost dintotdeauna, şi cred că va rămâne, cel mai apropiat partener diplomatic al românilor. Partenerul de suflet, dacă doriţi.

Sigur, au fost mai întâi, aspectele istorice şi lingvistice, sociale, ereditare dacă vreţi. Franceza a fost limba diplomaţiei prin excelenţă, iar astăzi încă un adevărat diplomat, de rasă, în înţelesul aristocratic al cuvântului, va vorbi cu siguranţă şi franceza. Fie şi pentru a se scuza, într-o perfectă gramatică, "Je ne parle pas français, je suis désolé". Napoleon al III-lea, se ştie deja, a fost artizanul statului modern român. Généralul Berthelot a lăsat urmele ajutorului dat în războiul din 1918 în denumirile de sate şi de străzi, în casa memorială care îi poartă numele. Franceza era limba vorbită în familiile de "bon ton", iar "ai noştrii tineri la Paris învaţă" nu mai este demult un vers eminescian ci o realitate şi un pasaj aproape obligatoriu. Franceza şi româna sunt limbi latine.

Spiritul critic, ascensorul social, sensul moderaţiei, egalitatea la fel de importantă ca şi libertatea. Patru aspecte pe care Cristian Preda le-a învăţat la Paris, şi pe care cred că le aplică şi acum. Nu mai citeşte demult în librăriile Gibert Joseph, dar ideile au rămas bine ancorate. Din păcate însă, aşa cum şi din Constituţia franceză pe care am luat-o ca model, nu am luat toate punctele bune, nici aceste precepte nu au fost însuşite de toţi cei care au avut contact de aproape sau de departe cu cultura franceză. Ne lovim de această evidenţă zilnic în politica românească, ne lovim uneori şi în politica dusă de românii din străinătate. Din fericire, trecutul poate fi un bun sfătuitor.

Nu mă refer la o excelentă carte scrisă, întocmai, de un fost ambasador la Paris, Alexandru Paleologu, şi care ar putea fi un bun manual de debut în politică pentru orice politician român, ci mai ales la câteva nume rostite de Teodor Paleologu, pe care-l citez aici nu ca pe un fost ministru al culturii, ci ca cel care a avut privilegiul de a locui în Ambasada României la Paris. Mihail Kogălniceanu, cel care a proclamat independenţa Romaniei în Parlament a fost primul ambasador român la Paris. Scriitorul Vasile Alecsandri a fost şi el ambasador la Paris. Prestanţa şi statura lor ar putea fi poate un bun început de aplicare a acestor patru precepte franceze. Sunt, dacă nu mă înşel, şi o parte din ceea ce numisem într-un timp, ideile paşoptiste. Ar putea fi, cu puţin noroc, viitoarele tendinţe din societatea românească. Am rămas, până la urmă, câteve secole după, la fel de fideli ideilor care vor ca pentru români soarele să răsară tot de la Paris.

Iulia Badea Guéritée
 

Fericit cel care ca Ulise...

O poveste din Antalia

Publicat în data de 02 Mar 2010   |  

A fost odată ca niciodată, la depărtare de o viaţă, o ţară în care timpul trecea foarte încet. Oamenii îşi permiteau să venereze soarele, să-şi petreacă o mare parte din viaţă ascultând vântul, marea Mediterană, liniştea, jucând şah şi apreciind fiecare apus de soare ca fiind, poate, ultimul. O ţară în care palmierii sunt regi autoritari, în care ruinele cetăţilor hitite, greci, romane, vechi de 2000 de ani, povestesc legende în care cei care speră şi au răbdare cu ei însăşi, câştigă până la urmă. O ţară, cea a cântecelor regretatului Kazim Koyuncu, în care fiecare dimineaţă este asemeni locuitorilor acestei regiuni: calmă, binevoitoare, surâzătoare.

Dacă vă întrebaţi, cu un surâs sceptic în colţul buzelor, dacă această ţară în care tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte par posibile, există cu adevărat, răspunsul este la 2500 de kilometri de Paris: Antalia, pământ turcesc, euro-asiatic (să nu cumva să faceţi greşeala de a-i numi pe acei oameni asiatici. V-ar răspunde vexaţi că un tărâm care este leagănul întregii civilizaţii europene nu poate fi asiatic...!), la distanţă de câteva ore de avion, şi la o oră în plus faţă de fusul nostru orar.

Idei preconcepute...

Orice călătorie este, până la urmă, un act profund de curaj. Abandon de sine-însuşi, evaziune spre acel ceva care se află dincolo de imposibilul sport cotidian: métro-boulot-dodo (metrou-muncă-somn), cum spun francezii. Închisă efectiv în ideile preconcepute ale multor români, care refuză să meargă în Turcia pentru simplul fapt că otomanii au fost cei care, cândva, au atacat, colonizat, supus şi condus poporul român, de la Istanbul, am primit invitaţia colegilor de la Turcev (Asociaţia ziariştilor turci de turism şi mediu înconjurător), de a participa la Simpozionul Internaţional al ziariştilor din acest domeniu cu o anumită reţinere.

Am văzut întotdeuna Turcia ca pe o ţară a insecurităţii, a pericolului, a balcanismului cronic şi a corupţiei acute. O ţară în care fiecare pas poate reprezenta o aventură. Realitatea, la coborârea din avion, în Antalia, a fost cu totul alta. Şi îmi fac un mea culpa din faptul că ceea ce am văzut ţine efectiv doar de regiunea Antalia. O regiune aflată aproape de marea Mediterană, dar care, sincer, nu are nimic de invidiat Greciei, Maltei, Spaniei, Portugaliei, Franţei, dacă doriţi. Turistul lambda, dornic de linişte, calm, relaxare, este la fel de acasă la Nice sau în Antalia. Antalioţii sunt, datorită şi întâmplării fericite de a trăi în capitala turcă a turismului, poligloţi. Străzile din vechiul Kaleici (oraşul vechi care domină portul, mărginit la un capăt de poarta lui Hadrian, la celălalt de Muzeul de Arheologie) te primesc, cert, cu un mozaic de culori şi de mirosuri de condimente rare (datorită magazinelor care se află la parterul caselor din lemn), dar nici locuitorii din Kaleici nu se lasă mai prejos.

Şi misterioase cafele şi legende  turceşti

Îţi vorbesc în franceză, engleză, germană, şi împărtăşesc cu tine cuvinte turceşti de larg uz: Gülegüle (pleacă fericit), Tamam (Da). Un român, în plus, nu ar fi niciodată pierdut în Turcia. Această fabuloasă maşinărie care este multilingvismul şi-a pus amprenta pe limbile popoarelor, într-un fel care nu poate decât să provoace stupoare şi încântare. Haide, portocale, duş, coafor... am pronunţat câteva cuvinte turceşti. În fine, dar nu în ultimul rând, europeanul blazat de orice ar putea vedea în Occident, în acele vacanţe care de multe ori seamănă cu deja văzutul, are o şansă să descopere într-adevăr micile unicităţi ale unui microclimat. Vânzătorii de îngheţată aruncă kilogramele de îngheţată în aer, pentru a o împrospăta, într-un ritual numai de ei ştiut, pe străduţele întortochiate din Kaleici nu ţi se oferă bere, ca şi răcoritoare, ci suc proaspăt de grenade şi grepfruit, băutura naţională este un iaurt foarte proaspăt, iar din cafeuaua turceasă, neagră, profundă, răzbat mirosuri şi mistere ale unei arte divinatorii venite de dincolo de timp şi înţeleasă doar de turci.

Viaţa din Antalia nu este ritmată doar de cântecele muezinilor şi de minaretele de toate culorile, de călătorii din autobuze care se străduiesc toţi, în acelaşi timp şi în mai multe limbi, să convingă şoferul să te ducă acolo unde te îndrepţi, chiar dacă traiectoria şi bunul simţ i-ar interzice acest lucru; nici măcar de gustul divin al adevăratei baclava; de plăcerea de a negocia pe stradă totul (plimbarea cu vaporul, ochiul albastru atoateştiutor, programul vizitei sau apartenenţa la Uniunea Europeană); ci, mai ales de faptul că Anatolia este punctul de plecare spre legende, spre oraşul greco-roman de la Perge, spre teatrul roman de la Aspendos, spre plajele binecuvântate de resturile unui atât de somptuos templu al lui Apolo, în Side. "Să vezi Parisul şi să mori" devine uşor "să vezi Aspendos şi să mori".

Se spune că regele din Aspendos a decis cândva să acorde mâna fiicei lui aceluia care va face cel mai mare bine oraşului său. Unul dintre pretendenţi a construit un sistem fantastic de canalizare (ale cărui urme se mai văd şi astăzi, şi care a fost admirat la vremea lui de Alexandru cel Mare). Celălalt a construit un teatru, cu o acustică perfectă, care putea adăposti 15 000 de spectatori, ornat cu cele mai fastuoase divinităţi: Apolo, Hermes, Artemis. Decizia nu a aparţinut unui uman, ci unui suspin: plimbându-se prin spatele scenei, regele a auzit o şoaptă, "aş vrea din tot sufletul ca fata regelui să fie a mea". Fata regelui a revenit arhitectului. Iar astăzi se spune că dorinţele şoptite în teatrul din Aspendos se împlinesc...

Iulia Badea Guéritée

Guvernanţă economică

Oale sparte prin Europa

Publicat în data de 15 Feb 2010   |  

"Dacă trebuie să învăţăm ceva din ce se întâmplă acum cu Grecia [situaţie financiară explozibilă şi risc de faliment] este cu siguranţă faptul că aşa ceva nu s-ar fi întâmplat dacă am fi avut o guvernanţă economică". Afirmaţiile lui Anders Borg, ministru suedez al Finanţelor în vizită de lucru  (şi de prietenie) în 9 februarie, la Christine Lagarde, ministrul francez omolog, păreau acum câteva zile cât se poate de pertinente. De fapt şi sunt.

Dezvăluirile pe care o parte a presei occidentale le-a făcut, imediat după decizia celor 27 de a ajuta Grecia, în comun, dar cu marea parte a sprijinului venind dinspre Berlin, dau o imagine ceva mai puţin umanitară, mai puţin mizericordioasă decât credeam. La prima vedere am putea spune că Germania s-a îndurat de greci şi a derogat de la regula pe care ea însăşi a a instituit-o odată cu tratatul de la Maastricht. Pe de altă parte, presa de care vorbim a avut curajul să afirme şi să dezvăluie: împăratul e gol, băncile care au împrumutat cândva Grecia cu dobânzi care au împins-o direct în prăpastie promiteau marea şi sarea tot pe limba lui Goethe.

Salvând azi ţara lui Achile şi-au salvat practic punctul lor slab. Ar fi fost totuşi culmea ca Grecia să cadă şi să se afle ulterior că vinovaţii sunt nemţi! Fraţi întru o aceeaşi Europă. Un cod nescris al onoarei obliga Germania să reacţioneze. O guvernanţă economică unită, europeană, comună, nu ar fi permis să se ajungă în această situaţie, paradoxală, în care băncile salvate de la faliment de către statele suverane, ajung să-şi rotunjească veniturile penalizând aceleaşi state suverane.

Din acest punct de vedere furia germanilor lambda, care nu sunt de acord să plătească din banii contribuabililor datoria unei ţări care a ajuns în necaz din cauza băncilor germane, este perfect justificată. Şi se poate sincer personifica într-o singură întrebare: de ce oare statele suverane care au salvat băncile de la faliment nu au prevăzut şi naţionalizarea lor, supunerea acestora la o anumită sobrietate care să le împiedice să facă orice de capul lor? De la distrugerea unor ţări la acordarea de prime care depăşesc bunul simţ...Din acest punct de vedere fermitatea cu care Anders Borg (aceeaşi persoană care a reuşit să aplice o taxare a rezultatelor financiare a băncilor suedeze, şi care duce un lobby puternic pentru a generaliza măsura la nivel european) a apărat ideea unei guvernări europene este justificată: un asemenea mecanism nu ar fi permis ca o mână să pocnească pe alta! Este oare prea târziu pentru a mai repara oalele sparte?

Iulia Badea-Guéritée