Comisar european pentru Industrie şi antreprenoriat, Antonio Tajani se ocupă de un sector încercat de criză, dar pe care mizează mai multe state membre...pentru a se redresa. Invitat al Festivalului internaţional de jurnalism de la Perugia, în Italia, el oferă Presseurop reţetele UE pentru relansarea economiei europene, ca şi viziunea pe care o are despre criza care afectează Uniunea şi relaţia sa cu cetăţenii.

Criza este în toi în Europa iar şomajul a bătut recordurile din mai multe ţări. Competitivitatea întreprinderilor europene – mai puţin germane – ca şi slaba cerere internă, sunt arătate cu degetul. Se poate inversa tendinţa?

Doar printr-o politică care să permită întreprinderilor să înceapă să producă. Ţintă care ar putea fi atinsă printr-o simplificare a accesului la credit şi la plăţile aferente.

De aceea, pentru a remedia, Comisia a propus, nu cu mult timp în urmă, o nouă directivă asupra întârzierilor plăţilor, care a fost deja adoptată de 18 state membre.

[...] Trebuie, în acelaşi timp, acordate mai multe puteri Băncii Centrale Europene (BCE): ea ar trebui de facto să aibă acelaşi rol ca rezerva federală americană. Preşedintele BCE, Mario Draghi, este pe aceeaşi lungime de undă şi doreşte o BCE caapabilă să guverneze moneda euro în interesul cetăţenilor.

Diferenţele salariale europene crează diferenţe de competitivitate între întreprinderile din Uniune şi falsifică adevărata concurenţă. Intenţionează UE să intervină pentru o armonizare în acest sector?

Nu diferenţele salariale minează competitivitatea, ci presiunea fiscală asupra întreprinderilor. Excesivă în unele ţări. Aici putem interveni. Statele trebuie să relaxeze presiunea fiscală, să plătească întreprinderile şi să permită accesul la credit. La final, angajaţii vor beneficia de condiţii mai bune de muncă.

2012 a fost un an negru pentru industria europeană a automobilului, iar 2013 pare să fie identic – cu excepţia grupului Volkswagen. Ce face UE în acest sens?

Am lansat un plan de acţiune în trei domenii: dublarea fondurilor destinate cercetării şi inovaţiei în cadrul viitorului buget UE; o politică mai puţin naivă în sectorul comercial, protejând interesele industriei automobile în cadrul acordurilor semnate; o simplificare a regulilor existente şi elaborarea altora, noi, în materie de securitate rutieră.

Dar mai are oare vreun sens sprijinirea acestui sector când din ce în ce mai multe oraşe doresc reducerea numărului de autoturisme în oraşe?

Nu are niciun sens să reducem producţia de maşini. Este însă înţelept să promovăm o politică de sprijinire inteligentă, spre automobile verzi sau mai puţin poluante. Previziunile indică faptul că vom avea 2.5 miliarde de vehicule în lume în 2050, faţă de 1.7 miliarde azi. Există deci o marjă pentru export şi internaţionalizare. Fiat are de exemplu filiale în Brazilia, care permit, prin bunele lor rezultate, menţinerea celor din Italia.

Când va examina Consiliul aceste propuneri?

La sfârşitul lui iunie va avea loc un consiliu dedicat competitivităţii, apoi va urma un consiliu industrie. Un al treilea, dedicat apărării, va alea loc la finele anului. Europa este pe cale să repună industria în inima economiei, după ani întregi în care liderii politici s-au dedicat finanţelor. Într-un asemenea stadiu că ne-am fixat ca obiectiv un sector al manufacturii care să reprezinte 20% din activitatea economică UE în 2020. Astăzi avem mai puţin de 16%.

Dezindustrializarea începută în anii 1980 în Europa a fost identificată ca fiind una din cauzele crizei economice. Vom reveni asupra acestui proces?

Dezindustrializarea a fost o mare eroare. Avem nevoie de o industrie din ce în ce mai modernă şi mai competitivă. După cea a cărbunelui, a petrolului, a venit momentul pentru o a treia revoluţie industrială, cea a energiilor verzi.[...]

Ultimul Eurobarometru indică o scădere îngrijorătoare a încrederii europenilor în instituţiile europene. Ce putem face?

Această atitudine este o consecinţă a crizei economice: Europa este cea care cere sacrificii, în ochii europenilor. [...] Trebuie să ne schimbăm politica, mizând mai mult pe creştere economică şi economie reală. Gata cu sacrificiile, hai să facem mai multe pentru a ajuta industria, întreprinderile şi piaţa internă, aşa cum a subliniat de curând preşedintele Comisiei, José Manuel Barroso. Austeritatea a folosit şi foloseşte doar dacă este însoţită de măsuri de susţinere a creşterii.[...]

Ne aflăm la o răscruce a Uniunii. Aceasta din urmă este atacată din toate părţile de puseuri eursceptice şi de o tentaţie spre o interiorizare a mai multor ţări. Cum vedeţi viitorul Uniunii?

Cred că trebuie să avansăm spre Statele Unite ale Europei. Dacă rămânem imobili în mijlocul drumului riscăm să fim duşi de val. Vom avea nevoie de timp – americanii au avut nevoie de un secol, cu un război civil la mijloc – dar cine se gândea, de exemplu, în urmă cu 20 de ani, că vom avea o monedă unică? Trebuie să fim determinaţi şi încrezători, căci nu putem acţiona singuri la nivel global. Nu va fi pentru mâine dimineaţă, dar sper să mai fiu aici să văd Statele Unite ale Europei.

Versiunea integrală a interviului, în limba franceză.

Mă tem că viitoarea "euroviziune", cea care se apropie cu paşi repezi, în seara zilei de 18 mai, va fi una mai săracă, mai tristă, mai deposedată de sclipiri decât oricare alta până acum. Fără nicio viziune, pe scurt.

Mă tem că va fi un spectacol sec, desuet, cu un aer de déjà vu şi cu foarte multe note false. Mă tem că va fi un concurs sărac în candidați, sărac în calitate, în prestanţă. Mă tem că de data aceasta comentariile analiştilor nu se vor învârti în jurul sistemului de vot (cine cu cine votează, care stat vecin va favoriza întocmai această vecinătate, și nu talentul...), ca de obicei, ci că vor observa, în sfârşit, că de fapt candidaţii trimişi nu sunt aleşi "pe bune", ci printr-un alt sistem misterios. Fără a vrea să acuz pe nimeni în special, nicio capitală, niciun concurent, nicio intenţie, sunt totuşi câteva aspecte extrem de supărătoare în selecţia din primăvara aceasta.

Să recapitulăm. Mai întâi absenţii: Luxemburg sărbătoreşte anul acesta "20 de ani de când nu mai participă la concurs", din motive de de drepturi de transmisie sau de participare; este şi motivul invocat de Portugalia, Bosnia-Herţegovina sau Slovacia; Turcia, marea bucurie a fiecărui spectacol muzical Eurovision, alături de Moldova sau de Ucraina, ţări care aspiră să la o integrare în Uniunea Europeană dar care de facto fac parte din ea doar pe durata acestui spectacol, s-a retras anul acesta pentru a protesta în primul rând pentru introducerea sistemului de juriu format din profesionişti, în 2009, dar şi pentru calificarea automată a 5 state membre (Germania, Spania, Franţa, Italia, Marea Britanie, plus ţara organizatoare); în fine, Polonia nu s-a mai prezentat de doi ani. Singura veste interesantă este participarea, din nou, a Armeniei.

Altfel, tabloul final va prezenta 39 de candidați. Un tablou heteroclit pentru acest Malmö, oraşul de baştină, între altele, al fotbalistului Zlatan Ibrahimovic (naţionala Suediei şi PSG), în care, încă o dată, alegerile sunt foarte ciudate. Pentru Marea Britanie, de exemplu, Bonnie Tyler, o artistă care nu mai are nevoie de nicio prezentare, dar care nu reprezintă nici pe departe Anglia contemporană. Cezar, în România, pentru România, este la fel de contestat pe cât de discutabil, ca alegere, în condiţiile în care, de exemplu, Renée Santana sau Casa Presei aveau melodii cu mult mai potrivite cu "stilul" acestui concurs. Franţa apare cu o aproape necunoscută. Despre concurentul maghiar şi al său foarte melodios "Kedvesem"(Draga mea) se şopteşte deja că ar fi nu o alegere ci o "poruncă" dată de mai foarte noul patriot la sânge prim ministru maghiar, Viktor Orban. In fine, ascultând, una câte una, piesele intrate în concursul adăpostit de un oraş care i-a mai fost gazdă în trecut (1992) – garanţia unui spectacol vizual excepţional – nu putem să nu fim şocaţi de faptul că niciun cântec nu iese din lot, aşa cum a fost cazul în alţi ani, şi chiar anul trecut, cu Loreen şi a sa "Euphoria"...

Greu de crezut în aceste condiţii că celebrul concurs muzical, dorit purtător de speranţă şi având în gene, o altă adevărată singură viziune a Uniunii Europene de astăzi, mai este ceea ce s-a dorit din el când a fost creat. În 1956, la prima sa ediţie, copia aproape conformă a festivalului de la San Remo se dorea o imagine fidelă a unui continent fără limite administrative, geopolitice...

La 57 de ani după, concursul seamănă cu două entităţi: un senator îmbătrânit înainte de vreme care şi-a pierdut orice gust muzical (sau speranţă de viaţă) şi cu însăşi Uniunea Europeană. Statele fondatoare, în mare, zona euro, cu statele permanent prezente, şi ţările nou-intrate, care vin şi pleacă după cum stau finanţele. Dar care nu câştigă aproape niciodată. "Drumul spre Malmö", parafrazând emisiunea de la TVR, devine la fel de lung ca cel spre integrarea europeană. Şi la fel de lipsit de viziune...

*Azi, acum, aş paria de exemplu, pe Rusia!

*Articol apărut iniţial în Qmagazine.

Zilele trecute s-a desfăşurat la Paris ediţia franceză a proiectului My Europe, lansat în urmă cu doi ani la Bruxelles: Presseurop a fost partenerul acestei manifestări care s-a vrut, din start, un preambul al zilei Europei, 9 mai. Mi-a atras atenţia discursul rostit de Catherine Lalumière, preşedinta Maison de l’Europe, din Paris, despre Uniunea Europeană, astăzi, pe timp de criză. Vag pedagogic, dar excelent prezentat, discursul, lung de o oră, intenţiona să schiţeze liceenilor prezenţi la manifestare (veniţi de la mai multe licee prestigioase din Paris şi Saint Germain en Laye) cum arată chipul Uniunii, astăzi. Ei bine, dincolo de aspectul pur practic – starea Uniunii astăzi incită la reflecţie şi analiză – m-a marcat concluzia fostei deputate europene: UE duce lipsă de viziune...dacă la crearea sa, un Jean Monnet, un Robert Schuman, un Altiero Spinelli, ştiau spre ce se îndreptau şi ce vroiau anume de la această Uniune – în ocurenţă pacea pe continent – , astăzi Uniunea nu ştie spre ce se îndreaptă iar liderii ei nu au nici viziune, nici idei, nici măcar imaginaţie.

Elevii au reacţionat, logic, punând întrebări menite să le satisfacă neînţelegerea: dacă este aşa, de ce nu este posibilă o structură federativă, similară celei americane, de ce liderii se joacă de-a salvarea statelor aflate în dificultate, de ce nu există solidaritate, de ce...Toate, întrebări rămase fără răspuns concret.

Trebuie să recunoaştem, în pragul acestei aniversări a zilei Europei, că pe undeva am eşuat. Cu toţii. Nimeni nu mai celebrează această zi (a fost cazul vreodată?) aşa cum se cuvine unei zile naţionale: steaguri europene sunt prea puţine, unele state nici nu acordă o zi liberă de facto, europenii percep ziua mai degrabă ca o manifestare instituţională decât ca pe un motiv de bucurie personală. Nici nu mai vorbesc de patriotism. Pe ici pe colo chiar se întâmplă inversul: intelectualii se întreabă dacă nu cumva ne apropiem de sfârşitul Occidentului (ca în Bucureşti, unde Lucian Boia va lansa cartea cu titlul omonim şi va dezbate pe această temă alături de Gabriel Liiceanu, la Humanitas). Presseurop, la Paris, pregăteşte, pentru 9 mai, două texte care încearcă să afle, întocmai, de ce am ajuns aici, unde sunt visele în care am crezut, cu toţii, atunci când am dorit să aderăm. Spre Chişinău, dacă este magnific faptul că ziua Europei se va sărbători şi la Tiraspol(?!), în Transnistria, este totuşi de semnalat o anume lehamite şi dezamăgire:

ziua Europei 2013 în R.Moldova trebuia să fie una falnică. Cu Acordurile de Liber Schimb şi Asociere aproape semnate, celebrarea Zilei Europei ar fi fost ca un marş triumfal al Alianţei pentru Integrare Europeană. De câteva săptămâni însă, iureşul european al micuţei Moldove de mare succes s-a transformat într-un târârit de melc olog...

Scrie Alina Radu în Ziarul de Gardă.

Pe de altă parte, cum să nu observi faptul că, potrivit unui sondaj publicat de acelaşi cotidian, 35 % din cei care au răspuns la întrebarea Cine poate salva Moldova din criza politică (în care se află din 5 martie, data demiterii premierului Vlad Filat)? cred că soluţia se află în ...Uniunea Europeană?

Marile speranţe, marile speranţe, nu vreau să vă amintesc aici doar titlul unui imens roman de Charles Dickens, ci şi ce se aşteaptă şi ce se pune în acest nume propriu, Uniunea Europeană: mari speranţe. Cum putem face oare ca frumoasa adormită de la Bruxelles să se trezească odată? Poate că generaţia de liceeni pe care My Europe, proiect german având-o ca naşă pe vice-preşedinta Comisiei Europe, Viviane Reding, o chestionează şi o incită să-şi imagineze Europa din următorul deceniu, ne va da răspunsuri. Mă tem însă că deocamdată din statele în care manifestarea a avut loc până acum să nu ne vină doar pesimism...tristeţe...dezamăgire. Adevărat barometru al pulsului actual al Europei, My Europe încearcă să schimbe Europa. Este şi menirea Presseurop. Ma bucur că am şansa de a face parte din echipa care încearcă acest lucru. Vom fi prezenţi, până una-alta, în piaţa din faţa primăriei pariziene, Hotel de Ville, cu un stand dedicat aniversării Europei. Faites l’Europe, au intitulat francezii această aniversare. Tant qu’il n’est pas trop tard, am putea să spunem noi. La Mulţi Ani, Europa!

De mai mulţi ani, cetăţenii din Moldova încearcă să identifice, fără rost, vreun "înger" în politica de la noi. După atâtea decepţii, ce ne rămâne să facem?

Să încetăm să mai căutăm "îngeri", aşa cum spuneţi, pentru că nu-i vom găsi. Să nu mai căutăm un lider naţional-salvator al neamului, şi nici "martiri ai cauzei". Ar trebui să ne învăţăm să alegem dintre noi, cetăţeni fără titluri pompoase, oameni valoroşi, competenţi, buni specialişti în domeniile lor şi cu bun-simţ. Avem printre noi asemenea persoane? Cred că avem. Dacă sunt cumva prea optimist şi greşesc, atunci ne merităm suferinţa şi deriva în care ne găsim ca popor.

Cum pot fi pedepsiţi politicienii iresponsabili?

Politicienii trebuie sancţionaţi la vot. Prin refuzul de a le mai încredinţa o demnitate publică. Din păcate, memoria colectivă e scurtă, se iartă uşor.

Politicienii aflaţi azi la putere au o mare responsabilitate: să nu ne priveze de alternative democratice. Or, deocamdată, este cu adevărat dramatic faptul că cetăţenii cu convingeri pro-româneşti şi pro-occidentale, care ar dori să se delimiteze de partidele din arcul guvernamental, împotmolite în prea multe scandaluri, nu au pentru cine vota. În afară de Mişcarea Antimafie a lui Sergiu Mocanu, care mizează pe un mesaj justiţiar cu priză la populaţie, în zona extraparlamentară bate vântul, cum se mai spune… Cinismul actualilor guvernanţi se manifestă tocmai în această exploatare a lipsei de alternativă: ori ei, ori comuniştii. Argumentul lor nu poate să ţină la nesfârşit. Aici e marele pericol: într-o bună zi, mulţi moldoveni ar putea prefera alternativa comunistă, dezgustaţi de ceea ce văd acum pe scena politică, şi atunci idealurile tinerei generaţii, care a manifestat în aprilie 2009 pe străzile Chişinăului, vor fi compromise.

În cât timp am putea avea o clasă politică responsabilă?

E o chestiune care ţine de educaţie, de onoare. Iar cu educaţia şi onoarea stăm foarte prost. La noi nu s-a înţeles că un politician ajuns într-o funcţie publică (parlament, guvern…) se pune în serviciul poporului, nu a fost delegat să prade ţara şi să se îmbogăţească.

M-a dezamăgit şi primul val al absolvenţilor de după ‘90, din România şi din străinătate. S-au topit, au fost anihilaţi de obiceiurile locului: au devenit tranzacţionişti, corupţi. Vom avea o clasă politică responsabilă atunci când vom deveni noi înşine, ca societate, mai exigenţi, mai corecţi, mai morali. Când vom învăţa să respectăm legea şi să mai uităm de "tocmeli"… Aşa încât nu vă pot oferi un răspuns prea optimist. Ştiţi vorba aceea, cu gazonul englezesc. Îl tunzi, uzi, pliveşti, îngrijeşti şi tot aşa, decenii la rând… Dar tocmai ceea ce ne lipseşte e timpul. Nouă, generaţiilor de azi. Măcar să nu lăsăm celor ce vor veni după noi un dezastru.[...]

Este Dorin Chirtoacă, primarul capitalei, o şansă pentru menţinerea Partidului Liberal pe arena politică din Moldova?

N-aş vrea să fiu foarte critic acum cu Dorin Chirtoacă. Este un om în care şi eu am crezut la un moment dat, dar prestaţia sa i-a dezamăgit pe mulţi. Are momente de demagogie populistă, e bătrânicios ca discurs — nu se deosebeşte aproape prin nimic de unchiul său, Mihai Ghimpu, şi gestionează destul de prost treburile Chişinăului. De ce nu încheie parteneriate cu capitale din Uniunea Europeană? De ce nu scrie proiecte, nu atrage investiţii occidentale, nu încearcă să obţină granturi avantajoase, pentru a reface, pentru a schimba infrastructura complet degradată a oraşului? Un credit pentru a repara 10 străzi în Chişinău e prea puţin… De ce nu-şi angajează nişte consilieri cu studii şi relaţii în străinătate, experţi cu gândire emancipată? El ne spune, cu o retorică de Ev Mediu, că-i gata să-şi taie o mână pentru integrarea europeană, crezând că impresionează pe cineva. Omule, nu te mutila, suntem în alt secol, lucrează cu capul, nu te da populist curăţind zăpada în faţa primăriei sau adunând uscăturile în parcul de lângă Lacul Morilor…

Pe de altă parte, riscul revenirii comuniştilor la guvernare nu poate fi exclus. Cum poate fi prevenită o eventuală revanşă a comuniştilor?

Prin constituirea unei noi majorităţi parlamentare, care să continue reformele, poate chiar să le înceapă, ca să aibă şanse la alegerile din 2014.[...]

De la ce a început, totuşi, actuala criză politică|[primul ministru Vlad Filat a fost demis în 5 aprilie, din 24 aprilie Iurie Leancă, viceprim-ministru, conduce executivul]? De la "Pădurea Domnească" [tragic accident de vânătoare, muşamalizat] sau de la denunţarea de către Vlad Filat a Acordului AIE 2?

Criza politică a început chiar de la constituirea AIE. De la faimoasele "principii şi valori" ale lui Marian Lupu[preşedinte al parlamentului, demis în 25 aprilie]. Şantajul şi trădările de atunci au alimentat disputele dintre componentele Alianţei. Să ne amintim că Vlad Filat mergea la negocieri flancat de Alexandru Tănase şi de Mihai Godea – pe atunci figurile nr. 2 şi nr. 3 în partid –, care mai apoi au părăsit PLDM.

"Pădurea Domnească" a intensificat doar un conflict în plină desfăşurare, când am văzut cu toţii cât de putred e sistemul justiţiei din Moldova. Denunţarea acordului AIE nu a destrămat Alianţa, liberal-democraţii au rămas în guvern, ca şi miniştrii PD şi PL, de altfel. A fost o declaraţie politică prin care s-a dorit o curăţare a sistemului, o atenţionare a opiniei publice… Sigur că nu se poate nega că Vlad Filat a încercat să facă "surfing" pe valul de indignare populară pe care l-a provocat incidentul de la vânătoare. Dar asta ar fi făcut orice politician cu instincte vii: să profite de o conjunctură favorabilă, pentru a-şi consolida poziţia. Însă Filat nu şi-a calculat bine acţiunile şi nu s-a aşteptat la o ripostă atât de puternică şi de perfidă.

Criza politică a început cu adevărat o dată cu demiterea guvernului în Parlament, când PD a votat alături de comunişti moţiunea de cenzură, iar liberalii, deşi n-au votat, au pus atâta virulenţă în atacurile lor, încât au fost percepuţi de opinia publică drept "killerii" morali ai guvernului.[...]

Tot mai puţini politicieni preferă lecturile. Dacă ar citi mai mult, cel puţin din presă, credeţi că ar putea lua altfel de decizii? Cum pot influenţa lecturile calitatea clasei politice de la noi?

Lectura ar face clasa politică mai educată, mai stilată. Citind, luând înţelepciune de la alţii, politicienii moldoveni ar învăţa să negocieze şi să coabiteze fără a cădea în promiscuitate, fără a face compromisuri inacceptabile. Pe scurt: ar deveni mai onorabili, mai frecventabili. Aş dori o clasă politică onestă, cultă şi responsabilă. Este chiar o utopie?

Ce cărţi, pentru lecturi, le-aţi recomanda politicienilor?

Aş insista să înceapă cu "Abecedarul" şi cu "Albinuţa". Oamenii noştri politici, cum spuneam şi mai devreme, ar trebui să deprindă exerciţiul lecturii, să citească literatură artistică – ca să-i vedem că se exprimă inteligibil, coerent, să nu mai aibă vorbirea aceasta accidentată, grosolană, acest vocabular de interlopi. Să se sensibilizeze, să înţeleagă că viaţa nu înseamnă doar bani şi putere, că există şi alte noţiuni care îl înnobilează pe om, precum onoare, curaj, altruism, demnitate.

Aş recomanda — nu doar politicienilor, dar şi ziariştilor noştri, tuturor celor interesaţi să-şi lărgească orizontul – câteva titluri dintr-o bibliotecă imensă, obligatorie pentru cultura unui politician de azi: "Dialogurile" lui Platon, "Principele" şi "Discursurile" lui Machiavelli, "Eseurile" lui Montaigne, "Dicţionarul filosofic" al lui Voltaire, sau o lucrare de căpătâi cum este cea a lui Alexis de Tocqueville "Despre Democraţie în America". Aş recomanda autori din secolul XX, care au reflectat asupra democraţiei moderne: Karl Popper "Societatea deschisă şi duşmanii săi", sau care au "deconstruit" totalitarismul: Hannah Arendt, Jean-François Revel. Filozofi, istorici şi politicieni din fostele ţări comuniste, cum este Adam Michnik, de exemplu (polonezii au o bogată tradiţie a gândirii liberale). Să citească textele lui Václav Havel din perioada disidenţei ("Puterea celor fără de putere"), dar şi memoriile de preşedinte ale acestuia, apărute recent în româneşte cu titlul "Pe scurt, vă rog!". Le-aş mai recomanda un volum publicat recent la Chişinău: Jonathan Powell "Noul Machiavelli. Cum se gestionează puterea în lumea modernă". Autorul acestei cărţi a fost consilier şef al premierului britanic Tony Blair şi ştie ceva despre politică. Ai noştri vor afla din această carte, între multe altele, cum să se comporte cu presa şi cum să respecte opinia publică.[...]

Necazul cel mare al Basarabiei post-sovietice e că nu am avut în aceşti 22 de ani suficient răgaz, nu am avut barem o legislatură democratică de 4 ani, pentru ca nişte reforme să înceapă ca lumea, necum să mai fie şi duse până la capăt. Or, ne-ar trebui măcar două legislaturi complete pentru a putea spune că am trecut Rubiconul. O demonstrează experienţa ţărilor din Europa Centrală, din fostul bloc sovietic. Şi aceste naţiuni încă au avut o poziţie de start mult mai bună ca a noastră. Basarabia n-a fost decât o biată colonie rusificată, în care cei care puteau de bine-de rău să redacteze o declaraţie, un manifest politic în limba română, la începutul anilor ’90, erau o mână de filologi, 3-4 scriitori… Sper totuşi că după ce se vor face toate aranjamentele între foştii parteneri din AIE, guvernul să fie votat şi să evităm alegerile anticipate – ele ne-ar duce direct în braţele Rusiei.

În calitatea dvs. de lider de opinie, jurnalist, scriitor… Cum credeţi, ce-i interesează astăzi cel mai mult pe cetăţenii din Moldova?

Îşi doresc o viaţă mai bună. E multă sărăcie şi disperare în ţară, iar elita politică – de fapt, e vorba de o cooperativă politică – îşi iese din minţi, copleşită de intrigi şi lupte pentru ciolan. Ar fi bine să se-apuce în sfârşit să facă ceva pentru oameni. La ţară, în "Basarabia profundă", nostalgiile după "stabilitatea" erei Brejnev sau după "liniştea" asigurată de Voronin sunt foarte mari.

Credeţi în parcursul european al Moldovei… fără Transnistria?

Aş vrea să cred că ne-am putea dezlega de "ghiuleaua transnistreană" (fără a recunoaşte independenţa regimului de la Tiraspol, ar fi o prostie şi o trădare a intereselor naţionale!), pentru că Rusia nu va pleca, mă tem, niciodată din această regiune. Doar o catastrofă politică şi socială majoră în Rusia o poate obliga să se retragă din teritoriile ocupate. Noi trebuie să spunem clar, pe toate canalele diplomatice şi în toate limbile care contează: "Transnistria e o zonă ocupată militar şi economic de Federaţia Rusă. Nu condiţionaţi integrarea europeană a R. Moldova de rezolvarea conflictului separatist, nu ne aruncaţi în braţele călăilor noştri!"

Dacă ratăm, totuşi, şansele Summitului de la Vilnius, ce ne aşteaptă în 2014, 2015, 2030?

Nimic bun. Vom plictisi pe toată lumea cu mediocritatea şi lipsa noastră de viziune, cu vendetele noastre politice meschine, s-ar putea să fim abandonaţi de partenerii occidentali, mai ales că sunt copleşiţi şi ei de probleme şi crize. Îngrijeşti un bolnav, dar ar trebui să vrea şi bolnavul să se însănătoşească. Dacă nu… sunt destui nefericiţi care aşteaptă la rând!

• Varianta integrală a interviului, în Ziarul de Gardă.

Interviu cu scriitorul Vitalie Ciobanu, preluat din Ziarul de Gardă, preluat în fragmente cu amabilitatea colegilor din Chişinău.

“Privirea celorlalți asupra romilor…” Dacă nu ne lăsăm pradă clişeelor și avem răbdarea de a ne opri pentru o clipă pentru a analiza de ce sunt văzuți în mod negativ, de unde vine această percepție, ce o alimentează, ce se poate schimba, care este rolul lor în Europa, ce îi poate ajuta şi de fapt în ce constă diferenţa, poate că multe s-ar îndrepta.

Au făcut-o nu doar pentru o clipă, ci pentru 2 ore, jurnalistele Presseurop Iulia Badea Guéritée și Emmanuelle Morau, în timpul unei conferințe la Strasbourg despre ce înseamnă să faci parte din această etnie, care sunt problemele de care se lovesc romii, dar și cei care trăiesc în preajma lor.

Care este realitatea și unde încep prejudecățile? De ce își părăsesc țara de origine? De ce sunt puși de multe ori undeva la marginea societății? Ce soluții propune Uniunea Europeană și mai ales cum pot fi ele puse în practică? Expulzările fac oare parte din ele? Se poate pune punct discriminării? Întrebări venite dintr-o sală plină, fiecare însă cu mai multe răspunsuri apărute în timpul dezbaterii organizate la Médiathèque André Malraux, din Strasbourg, în funcție de experiența de viață a participanților.

Ei bine nu, nu a venit nimeni să arunce cu noroi. Nimeni care să se plângă de taberele amenajate la periferii, nimeni care să spună că traversează stradă sau că strânge geanta mai aproape. Poate pentru că s-a înțeles că stigmatul nu este niciodată o soluție pentru o problemă ci problema în sine.

În schimb, foarte mulți din cei care au dorit să înțeleagă de ce de atâtea ori romii au fost priviți în contextul “problemă” au cerut mai mult de la presă, sau chiar au scris despre. Mai multe informații, dar și mai multe unghiuri. O abordare care să nu conțină doar rapoarte de poliție. Există romi care vor să studieze, fiindu-le în același timp respectat modul de viață și comunitatea. Care vor să se integreze pe piața muncii, dar care au un start mai dificil. Care chiar reușesc să o facă și apoi militează pentru ai lor.

“Le regard des autres”… Privirea celorlalţi… Poate nu ar strica să reflectăm puţin la povestea spusă de unul dintre participanţii la dezbatere.

Prin anii ’50, mama mea, care avea 11 fraţi a fost trimisă acasă de profesor. “Urmează ora de geografie, tu mai bine mergi acasă, mama ta are mai multă nevoie de tine, cu treburile casei, decât ai tu de geografie.”

Prejudecăţile par să nu ţină seama de etnie, de loc sau de vremuri. Poate că noi am putea totuşi să luăm seama la ele.

Constantin Tsavalos, editor al cotidianului grecesc To Vima, mi-a pus câteva întrebări, prin mail, pentru un interviu care avea ca subiect importanța, simbolica gestului lui Constantin Ninel Potârcă, de a candida la președinție în 2009, ca și actualitatea sa astăzi. A fost cu ocazia Zilei Internaționale a Romilor, în 8 aprilie, dar faptul că un subiect ca acesta suscită interes în Grecia, până și în Grecia, mi se pare interesant. Cred, încă o dată, că acest subiect ar trebui să fie unul crucial în viitoarea campanie electorală europeană din 2014. Nu de alta, dar poate că este timpul ca eurodeputații pe care îi alegem să se ocupe și de problemele noastre cotidiene, admițând faptul că romii reprezintă un subiect care ne privește pe toți. Iată deci traducerea interviului.

Cât de importantă a fost pentru populația rom candidatura lui Constantin Ninel Potârcă la alegerile prezidențiale din 2009?

A avut mai ales un efect simbolic. Acest candidat neașteptat, care a reunit totuși 280 000 de semnături necesare depunerii candidaturii, nu a reușit să aibă mai mult de 22 000 de voturi. Aceasta în parte pentru că, fie, cred, a vota este aproape imposibil pentru romii români, căci nu au actele valabile (sunt expirate etc.), fie deoarece a vota nu este un obicei pentru ei. De altfel, există în continuare un sistem de stat paralel, creat de ei, cu un tribunal al romilor, de exemplu, la Sibiu. Potârcă știa aceste lucruri în momentul în care s-a decis să candideze. Gestul în sine a fost un motiv de bucurie pentru toți romii din țară, ei având o comunitate foarte sudată, în care succesul unui membru este succesul tuturor. [...] Sloganul său electoral, "E timpul să fim împreună!", a avut un anume eco, dar în final, totul a rămas la stadiul de simbol, un foarte frumos simbol, căci, să o recunoaștem, ceea ce marea parte a clasei intelectuale din România dorește este ca romii să se emancipeze o dată, scriind, existând ca vârfuri intelectuale, ca și clasă de mijloc, dând nume în politica și cultura română.

Ce credeți despre condamnarea d-lui Potârcă, despre acuzațiile aduse...Este o victimă, așa după cum declară, sau este responsabil de fraudă fiscală?

Cu trei săptămâni în urmă, Potârcă a fost scos, într-un anumit dosar, de sub urmărirea penală – dosarul de evaziune fiscală din noiembrie 2010. Totuși, el continuă să fie judecat pentru alte dosare de evaziune fiscală, ultimul în dată fiind cel din decembrie 2012. Sentința nu este definitivă. Acestea fiind amintite, faptul că este judecat pentru anumite acuzații exclude orice posibilă participare la alegerile prezidențiale din 2014. Exceptând posibila sa scoatere de sub urmărire penală...ceea ce în România oricum este posibil, căci aici justiția este sistematic acuzată de parțialitate. În ceea ce privește statutul său, de victimă sau nu, justiția este cea care trebuie să stabilească. Trebuie să îi permitem să-și urmeze cursul. La început, candidatul romilor, astăzi președintele patronatului rom, afirma că la mijloc este răzbunarea stângii pentru faptul că și-a cedat voturile candidatului dreptei, actualul președinte Traian Băsescu, în al doilea tur al alegerilor.

Dl Potârcă va fi capabil de a realiza un stat al romilor, în România sau în Europa?

Singur, nu. Are nevoie de sprijinul comunității rom, care visează la acest stat, dar care nu are mijloacele de a ajunge. Fără o schimbare de mentalitate romii nu vor ajunge la recunoașterea ca națiune în Europa. Cu atât mai puțin la un stat rom. Uitați-vă doar, ei își trimit încă fetele la măritat la 13 ani, retrăgându-le de la școală, băieții sunt trimiși de mici la muncă. Pe de altă parte, cine poate avansa fără vise? Sunt totuși 12 milioane în Europa, dar nu reușesc să se definească ca națiune, în ciuda faptului că sunt mai numeroși decât populațiile unor țări ca Malta, Slovenia, Letonia...

Se va schimba ceva în bine pentru populația rom acum când primul ministru Victor Ponta l-a numit oficial pe Gheorghe Răducanu ca și consilier în relația Romi în România- Romi în Europa?

lucrurile au început să se schimbe în septembrie 2012, când primul ministru Ponta l-a numit consilier pe Damian Drăghici, un foarte cunoscut muzician și ambasador al romilor în lume. Lucrurile se vor schimba de fiecare dată când un rom va fi numit sau va ajunge într-un post important, în România sau în Europa. Dacă Drăghici este astăzi senator și consilier onorific pe probleme de minorități rom, nominalizarea unei alte persoane din această comunitate într-un post important este semn al unei evidențe: guvernul Ponta ia foarte în serios ceea ce a devenit o problemă europeană. Romii sunt prezenți peste tot în UE, expulzările continuă indiferent de voința vice-președintei Comisiei Europene, Viviane Reding, de a impune o strategie comună de integrare a romilor. Nu este târziu să vrei să faci ceva, mai ales atunci când știi că despre probleme rom se vorbește la Bruxelles din anii 1980...

• Credit imagine: To Vima

Luuk van Middelaar este ceea ce am numi un observator angajat. filosof și istoric, el este autorul celei mai stimulante cărți din ultimii ani asupra Uniunii Europene, "Trecerea spre Europa, povestea unui început" [nu a fost tradusă în limba română], laureată cu premiul Cărții europene în 2012. Însă acest olandez de 39 de ani se află din 2009 în inima însăși a sistemului pe care-l autopsiază, ca și consilier, ca și "pană" a președintelui Consiliului European, Herman Van Rompuy.

Din această dublă perspectivă, în trecere prin Paris cu ocazia unei conferințe la Maison de l'Europe, Luuk van Middelaar a analizat criza și mutațiile pe care le traversează Uniunea. Pe de o parte, aceasta este divizată între țările zonei euro și cele din afară, pe de altă parte, "Europa are două inimi: piața comună și euro, care constituie un transfer de suveranitate imens și subestimat. Statele suportă doar astăzi consecințele, și este foarte dureros".

"Politica europeană devine din ce în ce mai interiorizată", UE are nevoie *"de o legitimitate democratică națională și europeană". Din acest punct de vedere, consideră van Middelaar,

publicul european este asemeni unui cor, care observă scena dar și participă, comentează. Devine actor când votează, dar și când își manifestă nemulțumirea în stradă. Publicul european caută noi mijloace de a se manifesta ca un public activ. Din ce în ce mai mult, alegerile naționale au ținte europene. În timpul alegerilor din Italia dezbaterea a fost pentru a se defini sau nu în raport cu Europa. A fost un act, un mesaj. Nu trebuie să ne temem de ceea ce Pierre Rosanvallon numea "contra-democrație".

Alegerile europene din 2014 vor fi deci un rendez-vous crucial. Însă în timp ce mulți militează pentru ca președintele viitoarei Comisii Europene să fie desemnat din rândurile familiei politice câștigătoare a scrutinului, Luuk van Middelaar observă că

această politizare, care poate întări Comisia, poate dăuna în același timp neutralității sale ca gardian al tratatelor. Comisia are noi atribuții care cer neutralitate (mai ales în controlarea bugetelor naționale). Mai există problema decepției publicului. [...] Eu personal sunt împotriva falselor bune idei, ca cea de a alege direct președintele Comisiei.

În meniul discuției purtate după conferință, într-o braserie din cartierul parizian Marais, se aflau ciorba de legume cu pui, măruntaie de vacă și criza sentimentului european. "Când am început construcția Europei, cuvântul *european și-a pierdut din substanță"*, regretă invitatul:

nu se mai vorbea de noi ca de europeni, căci lumea Războiului Rece era divizată în trei: Vestul, Estul și Lumea a Treia. Cuvântul în sine a devenit ideologic, europenii devenind constructorii Europei, cei ai sferei interne mai degrabă decât cei ai sferei externe [în cartea sa, instituțiile comunitare versus continent în ansamblu]. Lucrurile au început să se schimbe după 1989 și reunificarea Europei, cu acțiuni ca aducerea în actualitate a drapelului european sau a programului Erasmus. Dintr-un anumit punct de vedere, suntem incapabili în continuare de a ne vedea ca europeni, decât dacă suntem altundeva în lume. Iar dacă criza crează tensiuni noi între popoare, acestea se nasc întocmai pentru că suntem europeni.

Citiți interviul în întregime, aici.

O foarte mare parte din continentul european, din Uniunea Europeană mai ales, unde catolicismul și protestantismul reprezintă religia majoritară în 15 respectiv 8 state, se pregătește în aceste zile pentru vacanțele de Paște: luni 1 aprilie nu vom avea doar o zi mai lungă cu o oră ci și ziua liberă din punct de vedere religios. Nu este cazul pentru cele 4 țări în care ortodoxia este, ea, predominantă, însă adepții acestei religii care locuiesc în țările catolice vor avea vrând nevrând liber, și ei, în 1 aprilie.

Unii vor sărbători aceste Paște chiar dacă nu este religia lor, pentru că așa se face, și oricum nu ai de ales, alții vor inghiți în sec și vor regreta că, din nou, capriciile calendarelor religioase au făcut ca anul acesta cele două sarbători, ale catolicilor și protestanților, și ale ortodocșilor și greco-catolicilor, să nu corespundă.

Asemeni, aseară, unei cunoștințe dintr-un magazin, care îmi spunea cât regretă că în Franța sărbătoarea lor de Paște nu va fi marcată de nicio zi liberă...este, pur și simplu, regretabil.

UE nu ignoră faptul că factorul religios joacă un rol esențail în cotidianul europenilor, și, în ciuda faptului că nu a fost introdusă în Constituția europeană ad-hoc, religia Uniunii nu este de fapt una singură. Ci mai multe, catolică, protestantă, ortodoxă, musulmană, evreiască...Asemeni manualelor școlare care, în Franța, vorbesc despre trei mari curente religioase – catolică, musulmană și iudaică – trimițând în rândul ereticilor tot ceea ce înseamnă protestant sau ortodox, UE este extrem de discriminatorie din acest punct de vedere.

Din păcate, aceste zile libere de acum ne întorc, ca de fiecare dată când sărbătorile nu cad în același timp (au avut loc în același timp în 2011, și se va mai întâmpla în 2014, 2017, 2025...) în urmă cu câteva secole: mai precis, în secolul al XVI-lea, când Biserica Romano-Catolică a decis să folosească calendarul gregorian, iar cea ortodoxă pe cel iulian. Se aude mai nou că cele două branșe ale Bisericii Catolice vor îmbina datele pentru a permite tuturor catolicilor să sărbătorească Paștele împreună. Nu la distanțe care variază între una și opt săptămâni...

Cât despre Uniunea Europeană, sigur, nu-i putem cere să tranșeze între sistemele diferite de stabilire a Paștelui, după calcule ecleziastice sau după repere astronomice, dar ar putea, simbolic, să uniformizeze o carte comună de bună reguli, care să ceară angajatorilor să ofere ziua liberă, ca buni creștini, atunci când are loc de fapt Paștele. Nu ar fi, desigur, foarte foarte complicat....

Credit imagine:Ostereistedt, Orașul iepurașului de Paște (Germania), pe blogul Ghidulescu.com.

Salonul de carte de la Paris este nu numai ocazia de a pune în valoare literatura română contemporană ci şi de a dezbate pe teme...nemuritoare. Cum ar fi mitul lui Dracula, acest personaj care revine în timpuri de criză economică. Matei Cazacu, eminent cercetător al lui Dracula, printre altele, încearcă să explice încăpăţânarea occidentalilor de a ne identifica aproape exclusiv cu alter-ego-ul literar al lui Vlad Ţepeş.

Cum comentaţi excepţionala efervescenţă pe plan internaţional a mitului Dracula?

Matei Cazacu : Actuala efervescenţă internaţională în jurul mitului Dracula se explică prin două serii de factori: a) pentru că e vorba de un mit străvechi şi general uman, datând din neolitic, de când oamenii au ajuns la concluzia că există o viaţă după moarte şi existenţa sufletului, prin urmare, au început să-şi îngroape morţii, să-i pudreze cu praf de ocru (roşu-gălbui, culoarea vieţii), să le pună obiecte familiare – arme, haine, vase, ba chiar cai şi neveste pentru potentaţii orientali, faraonii egipteni,etc. In mormintele de copii s-au găsit jucării, deci aceeaşi idee a unei vieţi "de după", şi în acelaşi timp expresia unei dorinţe clare ca mortul să nu se întoarcă de la groapă. De unde riturile funerare extrem de complexe care se observă până astăzi în regiunile mai arhaice din România şi din răsăritul Europei ; b) a doua serie de factori este conjuncturală : am observat că pasiunea şi interesul pentru vampiri şi credinţe oculte în general se intensifică în perioadele de criză economică, cum a fost cazul între 1972 (apariţia cărţii lui Florescu şi McNally) şi sfârşitul secolului XX, graţie cărtii lui Ann Rice, "Entretien avec un vampire", şi a filmelor de mare calitate de Coppola şi Branagh. In perioada anterioară, notez tempoul crescendo al pieselor de teatru şi al filmelor cu Dracula din vremea marii crize economice 1929-32. Nu numai Dracula beneficiază de acest interes crescând, ci şi tot ce ţine de supranatural, satanism, ocultism,etc.

Originea mitului şi figura istorica care-i stă la baza sunt ele cunoscute, sau în imaginarul actual e un fapt anecdotic, Vlad Tepeş nefiind mai mult decât unul din avatarurile trecute?

Vampirul este un mit foarte vechi, înregistrat ca atare din Grecia şi Roma antică. In Evul Mediu mitul este întâlnit şi în Europa Occidentală, deşi rămâne dominant în Răsărit, în spaţiul creştin ortodox. Explicaţia pe care o dau acestei distributii geografice este următoarea : Biserica Catolică, mai precis scolasticii, erudiţii vremii, au inventat în secolul al 13-lea Purgatoriul în care merg toate sufletele după moarte aşteptând învierea morţilor şi Judecata de Apoi. De aceea, în Europa Occidentală nu s-a mai crezut în suflete rătăcitoare (vampiri) şi această credintă a rămas şi s-a dezvoltat în Europa creştină ortodoxă, care nu recunoaşte Purgatoriul. Incepând cu secolul al XV-lea, Patriarhii de Constantinopol au "creştinat" credinţa în vampiri argumentând că devine vampir un individ care a fost blestemat (anatemizat,excomunicat) de un ecleziastic şi a murit fără ca acest blestem să fie ridicat. Tot de atunci s-a "ierarhizat" şi nivelul anatemei – până atunci popa la înmormântare prin rugăciunea care se practică şi astăzi ridică orice blestem- în sensul că un blestem pus de un patriarh putea fi ridicat doar de un patriarh, de un mitropolit doar de un mitropolit, etc. Cum tot sistemul nostru românesc de justiţie era bazat pe "cojureurs" (juratori), deci martori care jurau pe sufletul lor că spun adevărul, şi cum aceştia minţeau adesea (erau sperjuri), s-a ajuns ca fiecare român să se teamă, în ceasul morţii, că avea asupra lui un blestem neridicat. Or, ideea genială a Patriarhilor de Constantinopol a fost că blestemul împiedica putrezirea corpului morţilor şi deci separarea sufletului de trup, deci sufletul revine pe pământ cerând celor vii ridicarea blestemului sau o înmormântare în regulă.

S-a impus Dracula ca o figură a imaginarului european, sau el rămâne local, respectiv legat mai curând de imaginarul irlandez şi românesc?

Dracula este legat de România-Transilvania, dar mitul vampirului este universal şi are foarte mulţi amatori în ţările anglo-saxone, mai ales SUA.

Vi se pare că în România mitul Dracula are cu adevărat o carieră comparabilă cu cea susţinută pe plan internaţional prin filme, jocuri video, serii, cărţi? Există, în România , o diversitate de credinţe populare despre vampiri/moroi/strigoi dar personajul cu rădăcini istorice n-a dezvoltat şi o literatură de gen: de ce?

Vlad Tepeş nu a dezvoltat o literatură istorică sau mitologică deoarece a fost perceput ca un domn rău şi crud, şi pentru că a domnit foarte puţin. Legendele despre el s-au conservat numai în jurul cetăţii Poienari, construită de el şi înzestrată cu 7 sate din jur, care erau scutite de impozite şi trebuiau să facă de pază la castel. Aici amintirea lui Vlad Tepeş a putut să se ancoreze în castel, în ruinele castelului, deci în ceva vizibil. In contrast, Stefan cel Mare, despre care se cunosc zeci şi sute de povestiri populare, a domnit 47 de ani şi a construit enorm – mănăstiri, biserici, cetăţi, poduri, etc, monumente de care se leagă amintirea lui. Numai aşa se explică formidabila lui popularitate peste timp.

România moşteneşte clişeul Transilvania-ţara lui Dracula. Poate fi acesta un brand inteligent? Cum comentaţi faptul că două reviste literare importante din Franţa, "Le Magazine Littéraire" şi "Lire", propun câte un Focus pe literatura română – invitată de onoare la Salon du livre, în imediata vecinătate cu dosarul despre Vampiri?

Vrem, nu vrem, asta e realitatea. Până în 1990, România era celebră prin Dracula şi Ceauşescu. Acum Ceauşescu este uitat, dar Dracula rămâne pentru că mitul pe care îl reprezintă este general uman .

Interviu realizat de Cristina Hermeziu.

• "Courrier International" organizează o dezbatere în jurul temei Dracula, cu Matei Cazacu şi Lucian Boia, duminică, 24 martie, la Salonul de Carte de la Paris. Grande Scène, orele 16h30.

... scrie Der Spiegel, într-un articol preluat de cotidianul Timpul, din Chişinău. Din păcate, ceea ce se întâmplă la Chişinău este nu numai un eșec pentru Europa, ci o cădere similară unei morţi lente şi nevăzute. Alianţa pentru Integrare Europeană a început bine, dar probabil că, prinsă în vârtejul programului european, a neglijat prea mult ce se întâmplă în bucătăria proprie.

Era şi constatarea pe care o auzeam în urmă cu câţiva ani, doar doi de fapt, când în Trasnistria nerecunoscută se alegea un nou nerecunoscut preşedinte, Evgheni Şevciuk. Analiştii politici moldoveni şi oficialii OCDE se întrebau cum de totuşi noul guvern pro-european nu observă că-şi sapă singur groapa navigând cu toate pânzele sus spre ţărmul european. Uneori, atunci când visezi la un singur lucru, un singur ţel, cazi în groapa neastupată care se deschide exact în faţa ta. Privind spre cer, spre alte orizonturi, nu o vezi. Când eşti deja căzut, este mult prea târziu pentru a mai remedia ceva. Nu este desigur, pentru mine în orice caz, de blamat direct prim ministrul Vlad Filat, ci poate doar cei care i-au stat prin preajmă şi care l-au sfătuit. El, dacă este de blamat pentru ceva, este pentru un singur lucru: ar fi trebuit să delege mai mult şi să-şi aleagă totuşi doi-trei colaboratori în care să aibă încredere, şi cărora să le încredinţeze iţele politicii moldoveneşti. Astăzi devenită, dintr-un fantastic vin de calitate, o simplă zamă.

De departe, ce este de neînţeles este lipsa de viziune a liderilor moldoveni, mai ales că aveau încă viu precedentul comunist plus practicile tipice vecinilor ruşi. Era foarte simplu ca, odată aflaţi la putere, să marcheze o ruptură evidentă şi vizibilă cu tot ceea ce însemnea practici de aparatcik: politizarea posturilor, acordarea lor în funcţie de algoritmul politic, este cea mai de temut şi cea mai penibilă practică din timpurile comunismului. O armă cu două tăişuri.

Mi-aduc aminte că în timpul colocviului internaţional dedicat Moldovei, la Chişinău, în urmă cu câţiva ani, fostul preşedinte român Emil Constantinescu îi prevenise pe colegii moldoveni din deja formata coaliţie asupra pericolului pe care aceasta îl reprezintă. O coaliţie este inerentă unei ţări în tranziţie, de aceea cel mai bun mijloc de a gera este, pur şi simplu, a te feri de capcane. Politizarea posturilor în stat este o capcană, un compromis gerează alte compromisuri, şi astfel am ajuns ca de un simplu fapt divers, o moarte involuntară, nici măcar o crimă, să ajungem într-o situaţie ubuescă: părinţii tânărului mort în timpul vânătorii din Pădurea Domnească tot nu ştiu cine le-a omorât băiatul, Moldova se află în mijlocul unei furtuni politice care va arunca poate ţara în urmă cu zece ani, Chişinăul nu are guvern iar cetăţenii nu mai au încredere în nimeni.

Nu pot să le propun să părăsească toţi ţara, nici Europa nu este la adăpost în acest moment. Dar regret şansa pe care au avut-o, cea de a fi oareşcum feriţi de criza economică şi de încredere care minează temeliile Uniunii Europene, şi de a fi putut munci calm şi sistematic pentru un scop nobil: intrarea în UE.

Imagine: opengovparners.org

...sau consultări cetăţeneşti despre starea Uniunii. La Bucureşti se va desfăşura în 15 martie prima ediţie a acestei manifestări, organizate de Europuls. "Naşii" manifestării sunt de marcă – preşedinţia irlandeză a Consiliului Uniunii Europene, Comisia Europeană, în cadrul Anului European al Cetăţenilor 2013, Notre Europe... – ca să nu-i amintim decât pe unii dintre ei. Din start, un titlu şi o idee care atrag: opinia publică din România este chemată să asiste la ceea ce se cheamă altfel "o punere la cale" a viitorului european al României, într-un context deloc blând. Bucureşti tocmai s-a burzuluit pe tema Schengen, romii noştri prin Europa lor rămân în continuare o temă de actulitate, criza economică face ravagii nu numai în Grecia ci şi, mai nou, prin Franţa, iar Uniunea Europeană se pregăteşte să adopte în chinuri, o nouă reformă a Politicii Agricole Comune.

Un bemol însă: cum se face că o asemenea idee luminoasă şi plină de tâlcuri nu este mai bine mediatizată? În fine, luăm şi mediatizăm, bine că există încă bunul obicei de a scruta conturile Facebook ale prietenilor (în ocurenţă, cel al comisarului european pentru Agricultură, Dacian Cioloş), şi ne oprim o secundă asupra tâlcurilor.

Iniţial, aveam în istorie Sfatul domnesc, apoi Sfatul Ţării, cel care avea să proclame de fapt Unirea celor trei principate române, în 1 decembrie 1918. Ca să ne oprim şi la semnificaţia Sfatului bătrânilor. După cum vă mai aduceţi aminte, este vorba despre soborul de bărbaţi nobili şi înţelepţi care luau decizii în societate, sobor al cărui cuvânt era ascultat şi care cântărea greu în deciziile luate de comunitate. Una dintre cele mai frumoase ilustrări artistice ale conceptului se află la Baia Mare (vezi foto).

Legătura cu Eurosfatul este evidentă. Asemeni vechiului sobor, Eurosfatul adună la Bucureşti, în Palatul Parlamentului (loc "mitic"), comisari europeni, europarlamentari, ambasadori, analişti politici (între noi fie vorba, doar două femei). Deci, din acest punct bazic de vedere, un sfat al oamenilor nobili şi înţelepţi. "Contribuţia atelierelor şi plenarelor, citim pe site-ul Eurosfat, va fi rezumată într-un raport, pus la dispoziţia presei, prezentată în cadrul unei conferinţe în Parlamentul European". Nu vi se pare că toate ingredientele sunt prezente?

Mai rămâne de văzut dacă decizionarii vor ţine cont de concluziile acestui sfat, eurosfat.

Luca Niculescu, redactor şef al RFI România,crede astfel că

eurosfatul e o idee excelentă şi sper să reuşească. Paradoxal, deşi România e în Uniunea Europeană de şase ani, sunt puţine dezbateri despre ce se întâmplă cu Europa şi ce se întâmplă cu România în Europa. Din când în când izbucneşte câte un subiect fierbinte, legat de Schengen, de chestiunea romilor sau de vreun discurs al unui politician din altă ţară despre România şi atunci presa de la Bucureşti mai abordează teme europene. Sper ca Eurosfat să fie un punct de plecare al unei dezbateri mai structurate despre ce vrea România în Europa. Mă aştept la intervenţii interesante, pentru că am vazut lista participanţilor şi sper ca discuţiile să nu fie o lamentare continuă despre "lipsa Europei din România şi a României din Europa", cum am văzut în alte ocazii. Mai sper şi să existe vizibilitate mediatică pentru acest eveniment, în aşa fel încât discuţiile să nu ramână în cercul – extrem de restrâns – al celor care cunosc Europa şi se exprimă despre ea.

Schengen începe să devină pentru români un coşmar. Un vis urât, care, în plus, se repetă sistematic, o dată pe an. Cu puseuri febrile şi excitări naţionale şi internaţionale la fiecare doi ani. Sună a ceva cronic? Pentru mine, da. Ce este paradoxal în această cronicitate este că, nici europenii (restul în afară de români) şi nici românii (cei care bat la poarta Schengen asemeni ca Sisif care tot urcă cu piatra lui), nu trag nici învăţăminte şi nici nu fac nimic pentru a trata boala. Orice om cu cap aşa ar face, în acest caz precis – coşmare repetitive, cu dureri de cap acute la fiecare doi ani – s-ar duce la doctor. Sau direct la psiholog. Până nu este prea târziu...

Îmi amintesc de septembrie 2011, pe vremea când iar fusesem respinşi cu brutalitate de câteva ţări mici (e drept, când o ţară mare şi fondatoare UE, ca Germania, respinge, doare mai tare...), şi România răbufnise indignată. Scriam atunci, într-un editorial intitulat "Frontiere maleabile", că "frontierele interne, care sunt presupuse a fi acum teoretic doar linii administrative simbolice, sunt la rândul lor obiectul unor manevre care subminează principiul însuşi de spaţiu de liberă circulaţie". Că o parte din sufletul Europei moare de fiecare dată câte puţin "între aceste graniţe mai mult sau mai puţin maleabile". Citându-l pe Paolo Rumiz, care scria în cartea sa, "Aux frontières de l'Europe", că reproşează "Europei şi Italiei faptul că dorm şi nu sunt conştiente de forţele naţionaliste şi centrifuge care le sfâşie. Nu am tras învăţături din Balcani: este suficient să arătăm cu degetul un duşman unei populaţii care duce lipsă de repere pentru ca aceasta să-l ia ca atare".

Este evident, în lumina evenimentelor care tot ritmează fantomatic şi agasant viaţa României în marea familie europeană, că noi suntem duşmanul de serviciu. Suntem şi ţapul ispăşitor dar şi elevul în capul căruia se sparg toate oalele.

În acelaşi an de graţie 2011, remarcam într-o notă de blog, că

motivele pentru care am fost respinşi cred că nici nu mai contează. Un vechi proverb românesc spune că orice şut în spate este un pas înainte. În schimb, nu putem să nu remarcăm cum a reacţionat populaţia din Carpaţi, pe de o parte, şi analiştii, pe de alta. Dacă media a preferat iniţial să blameze olandezii, naţionalismele, lalele, astăzi, post partum, se întreabă dacă nu cumva şi justiţia română este de vină. Atitudine cât se poate de europeană, dacă ar fi să-l credem pe Grigore Cartianu: "Se zice că, la nivelul popoarelor europene, simţul responsabilităţii se află în interior la nordici şi în exterior la sudici". Înseamnă că avem deci totuşi acest simţ, şi că ştim să pierdem cu eleganţă. Ar mai fi ceva: 73 % dintre români consideră că ţara lor nu este pregătită să adere la spaţiul Schengen, 85 % sunt de acord cu opoziţia Olandei la intrarea ţării în zona de liberă circulaţie.

Tot în acelaşi context, mi-aduc aminte şi de mesajul optimist de la final:

cu alte cuvinte, poate că chiar nu eram încă pregătiţi de Schengen. Ştiu că veştile proaste sunt greu de încasat mai ales atunci când ai depus un efort consistent pentru a-ţi face temele şi a arăta că meriţi. Ştiu. Dar există totuşi două aspecte la care se pare că nimeni nu s-a gândit: 1. Europa suferă de vreo câţiva ani de zile de lipsă de încredere în partenerii săi; 2. Cursele de fond nu sunt câştigate de cei care se pregătesc pe ultima sută de metri ci de cei care trag din greu ani de zile.

În fine, ce-ar mai fi de spus astăzi, ce mai este nou astăzi? Avem o stângă la putere, care susţine că Schengen nu este o proritate. Greşeală strategică monumentală: dacă această stângă ratează examenul Schengen, îşi ratează însăşi trecerea ca guvern. Va rămâne în istorie ca un gropar al României în Schengen. Deci ocazia bună de a tăcea i se impută stângii de la Bucureşti.

Apoi, guvernul României uită un lucru: românii şi maghiarii care cer în masă cetăţenia maghiară nu o fac pentru că a fi ungur este mai bine decât a fi român. Ci pentru că a fi ungur înseamnă azi a fi în Schengen.

Şi, nu în ultimul rând, stânga noastră ar trebui să fie mai puţin nombrilistă şi să-şi aducă aminte că pentru românii de peste Prut o Românie în Schengen ar fi ca o gură de aer curat. Bineînţeles însă, este cu mult mai uşor să fi furios decât să fi înţelept.

• Imagine: "Coşmarul", de Johann Heinrich Füssli (Goethemuseum)